Nu trebuie să disprețuim lumea, ci patimile ei!

Convorbiri duhovniceşti cu Părintele Ambrozie Iurasov

Cât de mult ar trebui să iasă Biserica în întâmpinarea provocărilor moderne şi cât de mult spaţiu ar trebui acordat problemelor vieţii contemporane în predică şi în călăuzirea oamenilor?

Nu Biserica trebuie să ne iasă în întâmpinare, ci noi trebuie să tindem spre ea. Dacă Biserica este Trupul lui Hristos, iar noi suntem mădularele Lui, atunci trebuie să tindem spre Hristos, care ne întinde braţele şi ne ia sub ocrotirea Sa.

Foarte mulţi oameni înţeleg prin Biserică o organizaţie de conducători. Ei spun: "Fabrica nu ne vine în întâmpinare; ea ar trebui să ne ofere anumite privilegii..." în aceiaşi termeni vorbesc şi despre Biserică. Dar dacă am gândi astfel, Biserica ar trebui să închidă ochii la patimile omului, aşa cum se întâmplă şi în Occident, iar bisericile ar fi mereu goale. Poporul rus s-a obişnuit cu rigorile, cu claritatea, deoarece el ştie că acestea îi dau omului viaţa, har şi mântuire veşnică.

Un sportiv (spre exemplu, cel care sare în înălţime) ştie că există o ştachetă şi că s-a atins un record mondial după care se poate orienta şi înţelege dacă sare bine sau nu, sau dacă mai e cazul să se antreneze. La fel stau lucrurile şi în lumea duhovnicească: Biserica trebuie să indice plinătatea, punctul culminant la care trebuie să ajungă omul, desăvârşindu-se. Dacă n-ar fi existat o regulă, omul n-ar fi ştiut cum să se mântuiască şi la ce nivel este. Un om care nu are o viaţă duhovnicească este mort sufleteşte, având ochii lăuntrici închişi, iar când ajunge la spovedanie nu-şi mai vede păcatele sale şi nu mai ştie pentru ce trebuie să se pocăiască. De obicei, scapă cu următoarele cuvinte: "N-am omorât, n-am jefuit". Din aceste motive, orice om trebuie să cunoască Evanghelia şi regulile apostolice, ca să poată ajunge la desăvârşire şi la starea în care a fost Adam înainte de căderea în păcat. Toate predicile se cuvine să fie pătrunse de duhul Evangheliei, fiindcă ea conţine măsura mântuirii, însuşi Hristos a spus că legile date de El sunt uşoare şi că, dacă omul le va împlini, va dobândi pacea lăuntrică şi liniştea: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.

Oare credeţi că ar fi posibilă o oarecare uşurare a cerinţelor faţă de oamenii împovăraţi de problemele grele ale vieţii de azi?

Oricum, omul şi-a uşurat viaţa atât de mult neîmplinind poruncile, încât o ţară întreagă nu mai poate ieşi din mocirla păcatelor. Dacă copilul ar fi fost educat de la bun început în duhul Evangheliei, el n-ar fi ştiut ce înseamnă să bea, să fumeze, să înjure. Desigur, omul are şi căderi. Să zicem că un om merge pe o cale dreaptă, dar se abate de la ea şi cade în prăpastie; însă în loc să încerce să iasă din ea, să se salveze, el se afundă tot mai mult, lovindu-se de pietre. Care-i atunci varianta cea mai bună: a merge pe calea cea dreaptă alături de Biserică sau a te cufunda tot mai mult acolo unde inevitabil te aşteaptă sfârşitul?

Bineînţeles, calea lui Hristos este spinoasă, dar este dreaptă şi mântuitoare, fiindcă îndrumătorul nostru este Dumnezeu însuşi. El ne ia de mână şi ne salvează. Dar foarte mulţi oameni se bazează doar pe ei înşişi, renunţă la ajutorul lui Dumnezeu şi se prăbuşesc în prăpastie. Pe această cale a pierzaniei merge un număr foarte mare de oameni, deoarece poporul este samavolnic şi iubitor de plăceri.

Toate problemele care apar în viaţa noastră se datorează faptului că mergem pe calea greşită. Dumnezeu a spus: Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă, însă atunci când prioritatea vieţii noastre nu este mântuirea sufletului, ci binele pământesc, totul se prăbuşeşte şi apar problemele.

Ce poziţie vă este mai apropiată dumneavoastră personal: izolarea între zidurile de piatră sau implicarea în problemele ce frământă lumea?

 

Apostolul Pavel a spus: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng (Romani 12, 15). Preotul, chiar dacă aparent este izolat prin ziduri de această lume, se implică cu trup şi suflet în viaţa fiecărui om. Închipuiţi-vă un vapor şi bordul acestuia, care separă un om aflat pe el de marea în care se îneacă oameni. Dacă omul dispune de toate mijloacele necesare în caz de înec: frânghii, pârghii, el va salva oameni şi va avea posibilitatea să salveze mult mai mulţi decât în cazul în care ar încerca să-i salveze aruncându-se el însuşi în mare; făcând astfel, s-ar îneca împreună cu ceilalţi. Pentru a salva pe cineva trebuie să ştii cum s-o faci şi să dispui de mijloacele necesare pentru a reuşi. Iar mănăstirile oferă această învăţătură.

Care e limita dintre încrederea în propriile puteri, împovărate de această lume şi de patimile ei, şi adevăratul ascetism?

Pacea cu această lume înseamnă vrăjmăşia cu Dumnezeu. "Nu iubiţi cele ale lumii" se zice în Sfânta Scriptură. Ce se are în vedere, de fapt? Nu fiţi prieteni cu ceea ce întruchipează lumea. Pentru că ea poate promite multe, dar să nu ofere nimic în schimb, în afară de întristare şi dezamăgire. Trebuie să dispreţuim nu lumea în sine, ci patimile în care trăieşte ea.

În Epistola către Corinteni Apostolul Pavel scrie: V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume (I Corinteni 5, 9-10). Putem trăi în lume, iubindu-i şi cuprinzându-i pe toţi în inima noastră, după cum spune şi Cuviosul Serafim de Sarov: "Mântuieşte-te pe tine însuţi şi-n jurul tău se vor mântui mii de oameni".

Extras din cartea "Îndrumar creştin pentru vremurile de azi"