Au iesit ghioceii albi, brânduşele galbene
şi toporaşii albaştri. Albinele îşi deretică stupul. Ca mâine or să iasă la
treabă. Mieii zburdă pe pajiştile abia dezgolite de nea. În ogradă, găinile
scurmă şi cotcodăcesc. Toată lumea are treabă; nimeni nu stă degeaba.
Mângâiată de soare, buburuza cea mică şi
roşie a ieşit şi ea din crăpăturile scoarţei copacului unde a stat pitită pâna
atunci. A făcut ochii mari şi s-a uitat în jur. Aşa cum stătea pe scoarţa
cenuşie a copacului, părea o fărâma dintr-o piatră preţioasă roşie. Avea şi
scăpărări de rubin când vreo rază o mângâia pe spate.
Buburuza s-a întristat.
— Ce
mică şi neînsemnată sunt! Toate în jurul meu au un rost, numai eu nu.
Nimeni nu mă bagă în seamă!
Zicând acestea şi-a desfăcut larg aripile,
lăsându-se purtată de-o boare de vânt. Aşa a ajuns pe prispa unei case, iar de
acolo pe mâna unui copil care se juca.
—
Bunicule, s-a bucurat copilul, uite o buburuză. Ce gâza micuţă şi
drăgălaşă, i-o fi frig... Dar de acuma, gata! Nu te mai necăji, buburuzo. Am să
te încălzesc eu! Si copilul a ridicat încetişor mâna către soare şi-a mângâiat
cu drag stropul roşu care îi înflorea palma. Apoi a suflat încetişor asupra-i.
—
Hai du-te, buburuzo! Încălzeşte-te la soare!
S-a bucurat buburuza. A înţeles că, mică şi
neînsemnată cum e, are şi ea un rost pe lumea asta. E cea dintâi gâză care se
arată primavara.
E, cum s-ar zice, o vestitoare curajoasa.
E. Jianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu