Pe muşchiul gros, cald ca o blană a
pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul
mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă
dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale,
mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte
un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe
care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi,
căci vremea înţărcatului venise demult încă. Şi cum se uita aşa, cu ochi
îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul
deschise ochii.
Căprioara se îmbărbătează, sare în
picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l
lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa
vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a
se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de
străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă
fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se
ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o
clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind
vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o
pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte
încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de
frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima
intunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în
sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă
căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o
cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat.
Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi,
dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită
iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub
colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când
acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea,
iar ochii i se tulbură de apa morţii.
Emil Gârleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu