Un bunic evlavios şi ajuns
la o vârstă foarte înaintată, era înconjurat de mulţi nepoţi şi strănepoţi căci
avea o familie mare.
Bătrânul povestea nepoţilor multe întâmplări cu tâlc
din viaţa sa. Nepoţii erau
foarte entuziasmaţi de toate întâmplările prin care trecuse bunicul lor. La un moment
dat, unul dintre nepoţi care era mai mare l-a întrebat:
- Cum ai reuşit bunicule să treci prin războaie,
prin atâtea necazuri şi lipsuri şi cum ţi-ai păstrat întodeauna această stăpânire
de sine, acest echilibru cu care ne uimeşti şi acum?
- Ei bine dragii mei! răspunse el. Să ştii că eu
întotdeauna am fost atent cu ochii mei, că tot răul din lume pătrunde în inima
omului prin simţuri şi mai ales prin văz. Când eram şi eu mic ca voi preotul
din sat m-a învăţat să fac trei lucruri în fiecare zi, când plec de acasă:
- Întâi, îmi ridic privirea spre cer ca să-mi aduc aminte că acolo sus, este Tatăl meu care mă veghează, El este cel mai important în viaţa mea şi spre El mi se îndreaptă toată silinţa şi putinţa;
- Al doilea, îmi plec ochii la pământ şi privesc la cât de puţin loc am nevoie pentru a-mi găsi şi eu acolo mormântul;
- Și în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulţimea de oameni care au de pătimit mai rău decât mine, la toţi aceia care sunt bolnavi: ciungi, ologi, orbi, surzi, muţi, nevoiaşi sau lipsiţi de adăpost.
În felul acesta am trecut în viaţă prin toate suferinţele, le-am îndurat fără cârtire şi am trăit mulţumit şi în pace cu lumea întreagă şi cu Bunul Dumnezeu.
Sursa: catehetica.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu