„Înţelepciunea vine din înţelegerea vârstei”

De ce contează atât de mult imaginea pentru adolescenţi?

Adolescenţa este o perioadă extrem de delicată în viaţa fiecărui copil, în care personalitatea fiecăruia se conturează şi începe să se definitiveze, în funcţie de imaginea de sine pe care o are. Este o perioadă în care întrebările „Cine sunt eu?”  şi „Ce pot să fac eu?” devin apăsătoare pentru copilul care începe să traverseze o nouă etapă înainte de a deveni adult.

Tot ceea ce a trăit în copilărie ca experienţe emoţionale (succesele, eşecurile, dezamăgiri, frustrări, împliniri, confirmările sau atitudinea părinţilor, reuşite etc) au pus bazele imaginii de sine. Cu această imagine interioară adolescentul „iese” în lume, o poartă cu el tot timpul, pentru că face parte din ceea ce este el. Când adolescentul este mulţumit de ceea ce este, se respectă, se preţuieşte, şi nu încearcă să-şi construiască o imagine exterioară cosmetizată, care să nu lase să se întrevadă ceea ce îi lipseşte lui sufleteşte. Dorinţa fiecărui adolescent este ca lumea exterioară să vadă că şi el este cineva, că are o valoare, chiar dacă încă nu ştie exact care este aceasta, să reprezinte „ceva” pentru cei dragi sau apropiaţi, să fie văzut şi confirmat ca o fiinţă cu destule calităţi, unică, şi cu un potenţial în dezvoltare.

Haine, machiaj, accesorii – părinţii se grăbesc uneori să interzică tot ce li se pare nepotrivit pentru copilul lor, uitând că nu mai este de fapt un copil. Ştim că a interzice ceva unui adolescent nu este cea mai bună strategie. Cum ar fi mai înţelept să procedăm?

Înţelepciunea vine din înţelegerea vârstei. Adolescenţii îşi doresc să devină adulţi cât mai repede, să îşi trăiască viaţa după alte reguli, cele proprii, altele decât cele impuse până acum de către părinţi.

 

Este o perioadă plină de cutezanţă, cu multă energie psihică direcţionată înspre schimbare. Însă schimbarea presupune şi căutare, încercare sau chiar copiere. Adolescenţii îşi caută modele, îşi doresc să iasă şi ei în evidenţă cu ceva, tot din dorinţa de a fi văzuţi, admiraţi. Şi atunci, chiar şi o tunsoare excentrică sau un machiaj special, dacă le aduce acest plus de confirmare, sunt luate în calcul.

Familia, chiar dacă a fost importantă, cade acum pe locul doi, şi grupul ocupă primul loc în noul spaţiu al dezvoltării sale personale. Cu cât a fost mai mult apreciat şi admirat pentru ceea ce este în familie, cu cât a înţeles şi interiorizat anumite valori în cadrul educaţiei lui, cu atât el porneşte mai echilibrat în această nouă etapă a vieţii, şi nu va tinde să facă alegeri exagerate, nici măcar de dragul grupului. Când  are o imagine de sine pozitivă, nu va căuta  să o compenseze cu comportamente exagerate.

Dacă parinţii nu au reuşit să îi descopere şi să îi vadă unicitatea, nu este târziu să înceapă acest lucru chiar şi acum. Când adolescentul îşi va dori să poarte ceva nepotrivit vârstei, este foarte important ca părinţii să înţeleagă care este cauza acestei nevoi, ca după aceea să poată discuta mai apropiat cu copilul lor. Odată conştientizată cauza, va fi o lecţie importantă pentru adolescent, care va învăţa să aleagă conştient ce poartă, dar să îşi şi asume ceea ce aduce ca imagine un anume stil vestimentar sau de machiaj.

Adolescenţii tind să imite colegii mai populari, vedete, artişti favoriţi. Este o atitudine firească la această vârstă sau ceva ce ţine de lipsa încrederii în sine?

Imitarea este o atitudine firească, şi ea stă chiar la baza procesului de învăţare, de la cea mai fragedă vârstă. În acelaşi timp, există o nevoie firească a fiecărui adolescent de a avea un model în viaţă, care să îl ajute să îşi clarifice cum şi-ar dori să devină el ca adult. Problema este ce fel de model îşi va alege copilul. Alegerea va fi influenţată de sistemul de valori construit în cadrul şi cu ajutorul familiei. Când încrederea şi stima de sine ale adolescentului sunt negative, modele alese de el pot fi nu tocmai cele benefice dezvoltării lui.

De ce este important ca părinţii să cultive în adolescent respectul de sine? Care sunt consecinţele lipsei încrederii de sine, mai ales în ceea ce priveşte relaţionarea adolescentului cu grupul de prieteni?

Ca să înţelegem mai bine importanţa consolidării respectului de sine, aş folosi cuvintele unui cunoscut psihoterapeut de familie, Stephanie Martson, care  clarifică foarte bine acest aspect: ”Atunci când copiii sunt trataţi cu respect, ajung la concluzia că merita respect şi prin urmare, dezvoltă respect de sine.

Atunci când copiii sunt trataţi cu acceptare, dezvoltă acceptare de sine; atunci când sunt preţuiţi, ajung la concluzia că merită să fie iubiţi, şi dezvoltă stimă de sine.”(The Magic of Encouragement). Dacă nu există respect de sine, când încrederea adolescentului nu este bine conturată, el tinde să facă alegeri greşite în ceea ce priveşte grupul, sau nu se va integra firesc, şi nu îşi va găsi un rol onorant  în acel grup. Cu o imagine de sine negativă, el va accepta diverse „tratamente” din partea grupului, nu va şti cum să relaţioneze cu membrii grupului de pe o poziţie de egalitate, va tinde să demostreze mereu că şi el este „demn” să facă parte din acesta sau va face orice pentru grup din teama de a nu fi exclus. Cu alte cuvinte va fi vulnerabil, şantajabil dacă vreţi, exploatabil vis-a-vis de liderii de opinie ai grupului cu pricina.

 

Cum sa reacţioneze un părinte atunci când constată că odrasla lui e cel mai bun copil acasă, dar în societate (la şcoală, cu prietenii) este la polul opus?

Când există astfel de diferenţe mari, părinţii ar trebui să îşi pună câteva întrebări: „Ce îl face pe copilul meu să îşi ascundă o faţetă a personalităţii lui, să nu se exprime sau să îşi reprime emoţiile negative în familie?” sau „Cât de acceptat şi înţeles se simte copilul meu în familie, dacă el nu îndrăzneşte decât să fie doar „copilul cuminte”? sau „Cât de mult i-am transmis noi, părinţii, că doar find cuminte, el este iubit şi apreciat?”.

A răspunde sincer la aceste întrebări nu este uşor  niciunui părinte pus într-o astfel de situaţie, mai ales când el crede şi susţine cu tărie că şi-a educat copilul foarte bine. Aceste diferenţe de comportament pot fi efectul unor reguli inflexibile, nerealiste, impuse de părinţi, şi acceptate de copii doar din teamă.

Puţina onestitate, dar şi empatie din partea părinţilor, urmate de o deschidere şi relaxare a relaţiei lor cu copilul, pot conduce la o echilibrare în comportamentul copilului

Interviu cu Simona Tofan, psihoterapeut, consultant în programul ”Între noi, părinţii”, publicat de Femeia.ro.