Rugăciunea către Iisus Hristos se îndreaptă
de către minte către Iisus Hristos aflat de la Botez în inimă, ca în centrul
persoanei umane capabilă de o simţire tot mai vie a prezenţei Lui. Pentru
această rugăciune inima nu e un loc gol, ci
are pe Hristos în ea. Se numeşte "rugăciunea minţii” pentru că năzuieşte
să nu mai aibă nimic altceva în minte în vremea ce o face. Şi ea se îndreaptă spre
Iisus Hristos, aflat în inimă pentru a o face să-şi actualizeze o simţire cât
mai intensă a prezenţei Lui, amintindu-i de această prezenţă a Lui în ea.
Rugăciunea îi cere Lui în mod principal să facă inima să-I simtă prezenţa Lui.
Temeiul pentru credinţa că Iisus Hristos se
află de la Botez în inimă îl avem în cuvântul Sf. Apostol Pavel: "Câţi în
Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27) sau
"Hristos să se sălăşluiască în inimile voastre” (Ef. 3, 17) etc. Dar şi în
cuvintele Domnului Hristos către Tatăl: "Eu întru ei şi Tu întru mine” (În
7, 13); sau: "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl
va iubi şi vom veni la el... (Ioan 14, 23).
Dar aceasta nu înseamnă o confundare între
Hristos şi cel în care locuieşte El. De aceea nici rugăciunea celui din urmă nu
se adresează către sine însuşi. Aceasta nici n-ar mai fi propriu zis rugăciune.
Confuzia aceasta o fac cei ce confundă persoanele într-o unică esenţă sub
influenţa vreuneia din religiile orientale panteiste, care nu cunosc decât
esenţa lumii acesteia, cu toate insuficienţele ei, în sens panteist. Ceea ce
practică aceia este doar o metodă prin care încearcă să pună în valoare unele
din puterile esenţei unice care le este proprie şi lor.
Rugăciune nu poate fi nici aceea îndreptată
spre un "Iisus” care nu e şi Hristos, sau Dumnezeu, un Iisus asemenea unui
proroc din Vechiul Testament.
Numai unul Iisus Hristos care e o persoană
dumnezeiască, infinit superioară lumii create de ea din nimic, având viaţa prin
ea însăşi, deci fără început şi fără sfârşit. Acesta este sensul persoanei
către care se îndreptează rugăciunea credinciosului creştin.
Şi acest sens e precizat stăruitor prin
toate cuvintele rugăciunii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". I se spune întâi "Doamne”,
arătându-L că stăpân peste toate. Aşa I se adresau încă Apostolii cercetându-l
ca Dumnezeu. Vom da câteva exemple, Apostolul Petru îi zice: "Doamne oare
Tu să-mi speli mie picioarele” (Ioan 13, 6). Toma îi spune: "Doamne, nu
ştim unde Te duci; Şi cum putem şti calea?” (Ioan 14, 5). Cu atât mai mult îl
numeşte astfel acelaşi Apostol după Înviere: "Domnul meu şi Dumnezeul meu”
(Ioan 20, 28).
La rugăciune I se spune nu numai
"Iisuse” ci "Iisuse Hristoase”, "Fiul lui Dumnezeu” contrar
iudeilor care nu voiau să-L admită că atare. Arhiereul Caiafa Îi spune:
"Jură-te pe Dumnezeul cel viu, că ne spui nouă că eşti Tu Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu” (Mt. 26, 63).
În continuare în această rugăciune se cere
lui Iisus Hristos "miluieşte-mă pe mine, păcătosul.” Aceasta iarăşi îl
prezintă pe Hristos ca Dumnezeu. De aceea această cerere nu i-o pot adresa nici
practicanţii metodei care socotesc că se pot întări prin propriile puteri, nici
grupările care refuză indirect să-L considere pe Hristos ca Dumnezeu.
Şi ce-şi poate da omul folosindu-se de
fondul esenţei sale, fie că e văzut în persoana proprie, fie în al altora,
purtător al numelui Iisus, sau al altui "iniţiat” sau al vreunui proroc?
Îl poate scăpa de slăbiciunile legate de
lumea aceasta şi mai ales îl poate scăpa de moarte prin înviere şi viaţă de
veci? Îl poate scăpa de nonsensul unei existenţe supusă mizeriilor şi morţii,
de care suferă lumea aceasta?
Iată cum întreg textul rugăciunii creştine
adresată lui Iisus Hristos ca lui Dumnezeu personal făcut din iubire, frate cu
oamenii, are un rost pe care nu-l poate avea practicarea unei metode care
confundă pe Iisus cu o esenţă neputincioasă sau o rugăciune adresată unui Iisus
egal cu un proroc.
Şi rostirea rugăciunii a fost legată de
unii din practicanţii ei cu respiraţia pentru a nu lăsa nicio clipă pe cel ce o
rosteşte lipsit de ea. Aflăm în texte creştine foarte vechi recomandarea să ne
unim gândul la Iisus Hristos cu fiecare respiraţie a noastră.
Părintele Dumitru Stăniloae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu