Loreta
Popa
Duhul Domnului a împărţit păstorilor
sufleteşti ai neamului nostru românesc diferite daruri duhovniceşti. Unii au
fost buni părinţi duhovnici, îndreptând pe cei greşiţi, alţii au suferit pentru
turma lor greutăţile vremurilor şi nu au părăsit-o la necaz. Unii au fost tari
în credinţă, alţii au fost pildă de smerenie. Unii au luminat prin ştiinţa lor,
iar alţii prin cârmuire. Dragostea de carte şi credinţă l-a chemat devreme pe
Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae Corneanu, Mitropolit al Banatului. Este
binecunoscută devoțiunea dedicată glorificării lui Dumnezeu prin renunțarea la
bucuriile personale, exemplar reprezentată de ÎPS Nicolae, cu atât mai mult cu
cât este socotit cel mai longeviv ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind de
51 de ani în această funcţie. Foarte iubit de credincioşi, ÎPS Nicolae continuă
să uimească prin puterea cu care îndură nevoințele trupului, seninătatea
chipului, a glasului ce păstrează aceleaşi inflexiuni şi peste care timpul nu
s-a îndurat să lase urme, precum şi nealterata sa încredere în puterea Tatălui
Ceresc pe care o insuflă acelora care i se adresează. Cuvintele sale blânde par
un îndemn spre a merge mai departe, înfruntând vicisitudinile acestor vremuri
tulburi, când oamenii se simt oarecum dezrădăcinaţi. Şi-a înţeles misiunea de
la început, ştia că a urma acest drum al credinţei înseamnă a fi frământat,
a-ţi pune întrebări, a învăţa mereu, a o lua iar şi iar de la capăt. Înalt Prea
Sfinţia Sa Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, s-a născut la 21 noiembrie
1923 la Caransebeş într-o familie de preoţi. Tatăl său era preot la Biserica
Sfântul Ioan din Caransebeş, iar unchiul a fost secretarul episcopului Miron
Cristea. Pentru că tatăl său a murit de tânăr, copilăria Înalt Prea Sfinţitului
Nicolae a fost marcată de dragostea pentru cele sfinte pe care mama sa i-a
insuflat-o. Între anii 1934-1942 a urmat şcoala elementară şi liceul în
Caransebeş, alegând să urmeze la Bucureşti cursurile Facultăţii de Teologie.
Încă din anul I publică articole pe teme patristice. La Crăciunul anului 1943
este hirotonit diacon celibatar de către episcopul Veniamin Nistor al
Caransebeşului, în biserica parohiei Obreja, judeţul Caraş-Severin. Licenţiat
în Teologie, după absolvirea facultăţii îşi concentrează eforturile în vederea
pregătirii tezei sale de doctorat, iar la 30 iunie 1949 îşi va susţine teza cu
titlul: “Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel Mare. Începuturile
monahismului creştin pe Valea Nilului” sub coordonarea regretatului preot
profesor Ioan G. Coman. Revenind pe plaiurile natale, este numit profesor
suplinitor la Academia teologică din Caransebeş şi după desfiinţarea istoricei
episcopii de aici merge la Timişoara, unde este numit în anul 1949 secretar,
apoi referent principal la Centrul eparhial, iar între anii 1952-1956 ocupă funcţia de
consilier cultural al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. Din anul
1956 reia activitatea în învăţământul teologic ca profesor la Seminarul din
Caransebeş, unde predă greaca şi franceza până la 1 martie 1959 când devine
conferenţiar universitar la catedra de Îndrumări misionare a Institutului
teologic din Sibiu predând Teologia simbolică şi Limba greacă. Dascăl de elită,
cu o temeinică pregătire, dublată de un larg orizont de cultură generală, a
format generaţii întregi, toţi cei care i-au audiat cursurile având mereu în minte
şi în inimă chipul profesorului de vocaţie. Prelegerile sale atrăgeau îndeosebi
prin claritate şi eleganţă în ceea ce priveşte stilul şi maniera de prezentare.
Ţinuta sa sobră şi dragostea faţă de studenţi au lăsat urme de neşters în
sufletele acestora.
În anul 1960 este hirotonit preot de viitorul
patriarh Teoctist Arăpașu, pe atunci
episcop-vicar patriarhal, iar la 15 decembrie este ales episcop al Aradului,
Ienopolei şi Hălmagiului. Se călugăreşte la Mănăstirea Cernica de lângă
Bucureşti la 12 ianuarie 1961, păstrând numele de Nicolae. Este hirotonit
arhiereu în biserica “Sfântul Spiridon Nou” din Bucureşti la 15 ianuarie 1961,
de către patriarhul Justinian Marina împreună cu alți doi ierarhi, instalarea
în funcţia de episcop al Aradului având loc la 22 ianuarie acelaşi an în
catedrala episcopală din Arad. La 17 februarie 1962, acelaşi Colegiu Electoral
al Patriarhiei Române, îl alege în scaunul vacant de Arhiepiscop al Timişoarei
şi Caransebeşului şi Mitropolit al Banatului. A fost instalat la 4 martie 1962
în catedrala mitropolitană din Timişoara de către patriarhul Justinian Marina
şi alţi membri ai Sfântului Sinod. În anii `80 a colaborat cu Institutul
ecumenic ”Pro Oriente” din Viena susţinând mai multe comunicări. Între anii
1978-1981 a activat ca membru în Comitetul central al Consiliului Ecumenic al
Bisericilor şi, de asemenea, delegatul Patriarhiei Române la instalarea papilor
Ioan Paul I şi Ioan Paul II. A răspuns o vreme de comunităţile ortodoxe române
de peste hotare. Ca ierarh s-a îngrijit de problemele administrative şi
gospodăreşti din eparhie, având numeroase iniţiative printre care sprijinirea
ridicării şi pictării a zeci de noi lăcaşuri de cult, restaurarea unor
monumente istorico-bisericeşti din eparhie, sprijinirea mănăstirilor şi înfiinţarea
Facultăţii de Teologie din Timişoara. Urmare neobositelor preocupări
cărturăreşti, Î.P.S. Sa este ales în anul 1992 membru de onoare al Academiei
Române şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este “cetăţean de onoare”
al oraşelor Timişoara, Lugoj şi Caransebeş. În 1997 i s-a înmânat premiul
Grupului pentru Dialog Social “Pentru întreaga viaţă închinată adevărului,
dreptăţii şi libertăţii”. În anul 2000 i s-a conferit ordinul naţional “Pentru
Merit” în grad de Mare Cruce conferit de Preşedinţia României. În anul 2008 a
primit din partea Majestății Sale Regele Mihai I ordinul ”Crucea Casei Regale a
României”, de asemenea între anii 1975-2012 a fost membru în Asociația
internațională de studii patristice. „Porunca cea mai mare pe care ne-a lăsat-o
Iisus Hristos este să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi.
Atunci, dacă ai îndatorirea să-ţi ajuţi semenul, Biserica nu poate lipsi din
această relaţie, are menirea s-o pună în practică, în viaţa de fiecare zi”,
spune ÎPS Nicolae, a cărui carte de vizită impresionantă ne face să ne gândim
că viaţa şi activitatea Înalt Prea Sfinţiei sale cu siguranţă necesită o
lucrare cuprinzătoare spre folosul credincioşilor şi ca exemplu pentru vremurile care vor veni.
De aceea bucuria acestui interviu, pe care în bunătatea sa a găsit de cuviinţă
să îl acorde revistei noastre, este cu atât mai mare şi de nepreţuit.
-Înalt
Prea Sfinţia Voastră, sunt vremuri tulburi, oamenii se simt dezrădăcinaţi,
nu-şi găsesc locul. Mai este valabil în zilele noastre Mesajul Mântuitorului
nostru Iisus Hristos? Credeţi că oamenii îl mai percep ca odinioară?
-Când facem referire la cuvântul
Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu ne
putem opri doar la vremurile de astăzi pentru că valabilitatea acestor cuvinte
depăşeşte spaţiul şi timpul unei perioade din istoria noastră a omenirii. De
aceea, cred cu tărie că dacă noi am căuta şi împlini cuvântul lui Dumnezeu
multe din neajunsurile pe care le resimţim într-un fel sau altul şi-ar găsi
împlinire şi bunurile materiale după care alergăm adesea ar fi de o mai mică
însemnătate în viaţa noastră. Şi poate aceasta ar fi şi explicaţia
neînţelegerii lui Dumnezeu de către unii confraţi de-ai noştri, pentru că au
aşezat în familie, în casă, în viaţa lor, mai întâi pe cele ale lumii şi au
lăsat în urmă pe cele ale lui Dumnezeu.
-De
ce credeţi că au pierdut oamenii obiceiul de a merge la slujbă duminica?
-Eu n-aş spune că oamenii au pierdut obiceiul
de a merge duminica la biserică, dat fiind că bisericile sunt pline şi cu atât
mai mult atunci când te loveşti de anumite greutăţi, aşa cum ar fi acum, pentru
că trebuie să ai nădejde în Dumnezeu şi cu siguranţă te va ajuta mai mult decât
ai fi putut crede. Sigur, nu putem generaliza, dar în cele pe care le cunosc de
aici din eparhia noastră şi din Mitropolia Banatului pot spune că au
credincioşi în fiecare duminică mai ales, atât la sate, cât şi la oraşe. Însă,
e dureros să constaţi cât de mult a fost alterat satul nostru, cu atâtea
pierderi de obiceiuri şi tradiţii locale care nu erau lipsite de spiritualitate
şi adunau oamenii „în jurul Bisericii şi al cimitirului”, cum zicea oarecând
Lucian Blaga. În acest context, cred că preoţii noştri atraşi şi ei de
problemele globalizării despre care se tot vorbeşte, au datoria de a reveni la
rosturile lor de totdeauna, să fie adevăraţi apostoli în lumea satelor şi în
orice loc sunt rânduiţi să facă misiune, să-şi lege viaţa de cea a oamenilor şi
să înceteze de a fi simpli funcţionari sau salariaţi.
-Ce
înseamnă pământul acesta românesc pentru Înalt Prea Sfinţia Voastră?
-Locul naşterii nu poate fi uitat vreodată,
pentru că de el te leagă amintirile părinţilor, bunicilor, copilăria în sine,
de aceea cred că a-ţi iubi ţara şi neamul în care te-ai născut nu este decât o
datorie morală şi necesară pentru a putea transmite mai departe cele ce ai
primit, adică educaţie, credinţă, dragoste faţă de Dumnezeu şi de oameni.
Oriunde ai pleca din ţară, nu poţi uita toate acestea pentru că au stat la baza
formării fiecăruia dintre noi şi a te lepăda de numele dobândit prin botez şi
de neamul în care ai văzut lumina zilei, este ca şi cum ai renunţa la părinţi,
şi în locul lor ţi-ai alege alţii.
-Cu
siguranţă aţi avut parte de întâlniri frumoase cu oameni aidoma de-a lungul
vieţii. Are prietenia vreun secret? Care să fie acesta?
-Ştiţi dumneavoastră foarte bine, că atunci
când respecţi pe cei din jur şi pe cei care îi întâlneşti te poţi bucura de
aceeaşi apreciere, deşi nu o aştepţi de fiecare dată ca ceva la schimb, aceasta
vine în mod firesc. Eu cred că dacă ţinem seama de cuvântul Mântuitorului Iisus
Hristos „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca
6,31), vom avea adevăraţi prieteni şi vom găsi preţuirea lor.
-Aţi putea să ne vorbiţi puţin de însemnătatea
sărbătorii Învierii, care iată se apropie şi pe care fiecare creştin o aşteaptă
cu bucurie şi credinţă în suflet, dar şi cu profundă emoţie!
-Sărbătoarea Sfintelor Paşti este cea mai
mare sărbătoare a creştinătăţii pentru că stă sub semnul bucuriei Învierii
Domnului nostru Iisus Hristos şi a nădejdii noastre în cele veşnice, pentru că
Dumnezeu „aşa de mult a iubit lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca tot cel
ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Aşadar,
prin patimile, moartea şi învierea Sa din morţi, Fiul lui Dumnezeu ne-a făcut
cel mai mare dar posibil şi anume viaţa veşnică. Învierea Sa „a treia zi după
Scripturi” arată, odată pentru totdeauna, că viaţa este mai tare decât moartea
şi că Hristos Domnul este „învierea şi viaţa şi tot cel ce crede în El, chiar
dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25-26). Se cuvine dar, să ne bucurăm şi noi la
această sărbătoare, „cu bucurie mare”, pentru ca toţi cei ce credem în El să
avem siguranţa învierii şi a nemuririi.
-Înalt
Prea Sfinţia Voastră, vă mulţumim pentru înţelegerea pe care aţi avut-o pentru
noi şi vă asigurăm că cititorii noştri vor primi cu bucurie cuvintele pline de
înţelepciune pe care aţi avut bunăvoinţa să ni le dăruiţi!
„Să
avem mare nădejde în bunătatea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în ajutorul
Său, că de aceea a venit Mântuitorul la noi, ca să ne pregătească prin Învierea
Sa marea noastră trecere. Nici unul să nu ne mai temem de moartea fizică,
pentru că ne-a izbăvit pe noi Învierea Mântuitorului Hristos. Toţi să îndrăznim,
nici unul să nu descurajăm, ca să intrăm la ospăţul Domnului nostru, luând
aminte că „nici unul mustrat de cugetul său mai înainte de a se spovedi să nu
cuteze cu nebăgare de seamă să se atingă de acest foc mistuitor“, după cum
spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul său din Joia Mare.
Cu
acest îndemn de încurajare şi de nădejde în Hristos Cel înviat, precum şi cu
nădejdea în darurile Bisericii lăsate nouă prin Sfintele Taine, Vă doresc din
inimă învierea Dumneavoastră a tuturor din moartea sufletească, învierea
neamului nostru şi învierea sufletească a întregii omeniri, ca să se risipească
dintre noi, precum se risipeşte fumul, orice vrajbă, orice ură, orice
dezbinare, orice răzbunare, spre binele nostru vremelnic şi veşnic şi spre
lauda Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, Amin!”
ÎPS Nicolae, Arhiepiscop al Timişoarei şi
Mitropolit al Banatului, la praznicul Învierii Domnului, anul mântuirii 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu