Constantin Cojocaru

„Nu am răceala aceea prin care poţi să spui marile adevăruri. Dimpotrivă, am fierbinţeala greşelii”

Articol de Loreta Popa

Pe Constantin Cojocaru l-am cunoscut mergând la Teatrul Odeon, sau Giuleşti, cã aşa se numea pe atunci. L-am urmãrit de-a lungul timpului admirându-i neaşteptatele faţete. Dovadã pentru ceea ce spun stã faptul cã a primit Premiul pentru cel mai bun rol feminin în spectacolele „Gaiţele“ de Alexandru Kiriţescu și „Cheek to Cheek“ de J. Gardell  la Teatrul Nottara.

Farmecul, umorul, cãldura, seriozitatea, tactul, siguranţa, toate acestea au fãcut ca dialogul meu cu actorul Constantin Cojocaru sã fie unul aparte. Unul care a avut loc la o orã târzie în noapte, în timp ce afarã ploua infernal. Excentric, dupã cum spune chiar el, dar atât de frumos. Cred cã orice regizor şi-ar dori o materie rebelã şi sensibilã precum a acestuia. Exigenţa lui Constantin Cojocaru faţã de sine nu are nici limite, nici termen, cum spunea cândva Emil Botta. Eu aşa îl vãd. O flacãrã nestinsã, de intensitãţi variabile. Reuşeşte sã preschimbe acel personaj pe care îl primeşte în grijã, acea fiinţã mãruntã, cenuşie, în ceva extraordinar. De asemenea, conferã graţie întâmplãrilor prin care trece, chiar şi încordãrilor, momentelor de explozie. Croieşte fãrã cusur hainele personajelor sale pe cele mai potrivite proporţii. Şi sã nu uit... Tace adânc uneori... Atunci când are cu adevãrat ceva de spus.

Aţi debutat la Piatra Neamţ. Aici, la Teatrul Tineretului aţi căpătat gustul pentru riscul estetic, curajul de a căuta drumuri noi. Ce înseamnă el pentru dumneavoastră, domnule Constantin Cojocaru?

Pentru mine Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ este totul. Nu ştiu dacă lucrul acesta înseamnă mult sau puţin, pentru că ceea ce înseamnă totul pentru fiecare dintre noi, nu e neapărat important. Dar pentru mine înseamnă totul. Bănuiesc, nu sunt sigur, că viaţa mea ar fi început cu totul deosebit în teatru fără Piatra Neamţ. Dar am un parti-prís. Iubesc Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Am fost foarte mult timp acolo. Am colegi, minunaţi, colegi care au rămas definitiv şi irevocabil în Piatra Neamţ. Poate că totuşi patetismul acesta mă activează. Au rămas ca nişte Atlaşi care au ţinut Piatra în spate. Aşa a rămas locul acela. Nu este un teatru Piatra Neamţ, este o stare. Din păcate însă starea nu se mai poate simţi din cauza concretului. Teatrul nu este ceva concret pe care poţi să pui mâna să-l manevrezi cum vrei tu. Teatrul este foarte ciudat. Deşi este atât de concret şi de palpabil în sensul că te duci, vorbeşti cu vecinul de scaun, îţi îmbraci hainele de sărbătoare pentru teatru.

Eu iubesc Sala Italiană, mi se pare un curaj uriaş şi mă angajez la spaţiul neconvenţional, îl iubesc ca pe un fel de duşman al meu care mă ţine treaz. Nu aş vrea să-i deziluzionez pe colegii cu care joc, dar aşa este. Am o vârstă, am o experienţă, nu pot să mă dezbar de ea, nu am cum să fac lucrul acesta, pentru că m-aş trăda pe mine însumi, dar nici nu vreau să-i trădez pe cei mai tineri dintre colegii mei. Din această dilemă nu pot ieşi, vorba lui Caragiale. De aceea cred că Teatrul din Piatra Neamţ este cel mai special teatru din România, are un pedigree.

Vă mai amintiţi primul rol? Ce sentimente v-au încercat atunci?

E o chestie foarte ciudată. Acolo am cunoscut agonia şi extazul. Am ajuns la Piatra Neamţ, şi timp de un an şi jumătate nu am jucat nimic. Voiam să mă sinucid, să mă călugăresc, să părăsesc lumea teatrului. Într-o zi a venit acolo, atras parcă de locul acela, un mare regizor, Ion Cojar, un pedagog de teatru în primul rând. În momentul acela mi s-a deschis drumul. M-a distribuit în Omul de tinichea din „Vrăjitorul din Oz“. Nu că m-a distribuit e important, ci că a lucrat cu mine, pas cu pas. Sincer eu ceea ce am făcut în Institutul de teatru am cam uitat. Acele momente din Piatra Neamţ sunt şcoala mea de teatru. Nu am răceala aceea prin care poţi să spui marile adevăruri. Dimpotrivă, am fierbinţeala greşelii. Pe mine, Teatrul din Piatra Neamţ mă frige până la sfârşit. Când am plecat din Piatra Neamţ, după zece ani, ca un făcut, multă vreme, ani în şir, nu izbuteam să mă întorc şi să joc. Mi-aş fi dorit nişte roluri, deja făcusem câteva foarte frumoase, puteam să mă întorc, dar nu a fost să fie. M-am întors cu un spectacol făcut de Ada Lupu, se numea „M... Butterfly“, de David Henry Hwang, prin 2000. Vă daţi seama din 1975 până în 2000 cât a trecut... Nu am putut intra în teatru. Trebuia să fiu la repetiţia aceea minimală, pentru că trebuie să cunoşti spaţiul ca actor, dar nu puteam intra. Am încercat, m-am întors, am ieşit, am ocolit statuia lui Ştefan cel Mare din parc, de lângă teatru. Mi-am luat curaj, m-am întors şi încontinuu aveam senzaţia că mă aflu în faţa unei iubite pe care am trădat-o plecând. Cred că acest sentiment îl au toţi actorii care au plecat din Piatra Neamţ, începând cu Florin Piersic, care a stat două sau trei luni, şi terminând cu ultimul care a plecat, dar care nu ştiu sincer cine e... Plecarea din Piatra este ca o trădare. De ce povestesc toate acestea? Vă daţi seama ce aiureală, ce lipsă de contact cu adevărul au cei care au integrat această bijuterie numită Teatrul Tineretului într-un fel de afacere locală în care nişte oameni fără personalitate artistică evaluează refacerea teatrului. Vă spun, sunt patetic. Puteam să spun lucrurile acestea mult mai punctual şi mai simplu, dar mă înfioară numai când mă gândesc.

Cred că Teatrul, în ciuda vremurilor grele, nu se va pierde! Chiar dacă se joacă în locuri neconvenţionale, teatrul rămâne teatru. Ce credeţi?

Teatrul, în termeni foarte simpli, nu este o sală de lectură, o sală de jazz, de dans, un club. Teatrul din România a fost implantat din Vest. Ceea ce noi am făcut şi a rămas puternic a fost teatrul popular cu Marioara şi Vasilache. Marea mea durere este că teatrul din România nu a avut nici o şcoală şi nici o creaţie proprie. A mers pe linia lui Stanislavski, a preluat lucruri din teatrul absurdului al lui Ionesco, sau teatrul cruzimii, Antonin Artaud. L-a preluat pe Kieślowski din Polonia, polonezii sunt creativi în teatru. Noi nu suntem creativi în teatru, dar ce s-a mimat a fost extraordinar. Suntem artişti în imitaţie, nu suntem creatori. Probabil ne lipseşte îndrăzneala creaţiei.

Cine mai ştie ce înseamnă o clădire de teatru? Este foarte puternic locul neconvenţional, te excită să joci teatru altfel, este extraordinar, dar dacă noi o vom pierde clădirea de teatru cu scenă italiană pierdem un reper. E adevărat, teatrul, în felul în care a fost el creat şi făcut în lume, cu scenă italiană, elisabetană, clădirea aceea specială în România a ajuns ca un fel de piramidă a lui Kheops. Într-o zi, a sărit în aer, iar din acele mici pietricele din piramida de teatru s-a născut happening-ul, teatrul underground.

Din România anilor 1990 s-a întâmplat ceva extraordinar. S-a jucat teatru în curte, ceea ce pudibonzii comunişti nu concepeau. Comuniştii făceau din casele de cultură temple ale culturii, piramide din ce în ce mai mici, dar piramide. Într-o zi cineva a zis „Dar nu mai contează, spiritul lumii, al vremurilor, dă-le încolo de piramide“... Şi pietricelele astea au ajuns la un teatru, la teatrul Scena, la Green. A venit Corneliu-Dan Borcia cu alternativa sa, Teatrul Pi Buni. Dintr-odată fiul de boier, sânge de sânge a făcut o mezalianţă şi şi-a împrospătat sângele. Extraordinar.

Din păcate, revin, tot ceea ce se face acum în raport cu teatrul merge pe nesocotinţa acusticii, a construcţiei, a locului care serveşte teatrul, iar în Piatra Neamţ forurile de acolo, din nu ştiu ce motive şi-au bătut joc de lucrul acesta. Din păcate. Cumva, criza mondială este o criză de înţelegere. Criza mondială nu este o criză, după părerea mea, autentică, ci una de neputinţă. Românii sunt nişte oameni deştepţi, înţeleg bine neputinţa mondială, dar o speculează într-un fel extraordinar. Îşi bat joc până şi de mama şi de tata. Chestia asta produce. Îşi bat joc de teatru, iată.

Aţi mers în turnee, aţi mers în locuri minunate. Ce v-a impresionat cel mai tare?

Am fost în Japonia de vreo două ori. Acolo ce m-a impresionat îngrozitor şi m-a speriat în acelaşi timp este felul în care respectă ei prospectul lucrului pe care îl fac. Aberant. Poţi să te indignezi. Eram la Expoziţia Mondială de lângă Nagoya, 2005. Aveam un şofer japonez, pus să ne conducă de unde stăteam până la expoziţie vreo 60 de km. Iubea România. Vorbea româneşte. Ne punea filme, muzică, ne cultiva. A fost dat afară pentru că şi-a depăşit atribuţiile de şofer. A venit un altul. De câte ori venea ne spunea „Vă iubesc!“. Învăţase asta. Într-o seară l-am aiurit, ca românii, când ne întorceam după ce jucasem teatru la pavilionul românesc. L-am rugat să facă un mic ocol să ne luăm ceva de mâncare. Nu aveam nimic în acea seară. A făcut asta. A doua zi a fost dat afară că nu a respectat traseul. Toată lumea a spus că este inuman, este groaznic. Nu putea fi dat afară aşa. Eu am stat şi m-am gândit că japonezii au ajuns la performanţele la care au ajuns respectând o chestie. Noi suntem inventivi. Ei sunt exacţi.

Oamenii pe care i-aţi întâlnit de-a lungul carierei v-au fost şi prieteni. Unii mai mult, alţii mai puţin. Dar comuniunea aceea a rămas. Ce ne puteţi spune legat de prietenie?

Le-aş numit legături, nu prietenii. Începi cu o sută de prieteni şi sfârşeşti cu doi. Hai, doi şi jumătate. Am întâlnit oameni foarte importanţi, pe care îi iubesc şi-i voi iubi întotdeauna. Unii s-au dus, alţii au rămas. Dar au fost foarte importanţi. În primii cinci ani la Piatra Neamţ am cunoscut oameni minunaţi cu care am lucrat precum Andrei Şerban, Radu Penciulescu, Alexa Visarion, Ion Cojar, Sanda Manu. Am lucrat cu Silviu Purcărete la primul spectacol pe care l-a făcut într-un teatru profesionist, tocmai atunci termina IATC, prin 1974 cred. Locul acela... Când spui aşa locul acela, e ca în turism, hei, hai să mergem la Vârful cu Dor, dar locul acela în teatru înseamnă o stare de spirit. Oamenii caută starea, nu locul. Caută starea de spirit. Noi de fapt, dacă ne căutăm unii pe alţii ne căutăm în stare de spirit. Şi interviul acesta de acum, recunosc l-am primit cu mare bucurie, de aceea am spus hai la ora asta, chiar dacă unora li s-ar părea excentric. Simţeam asta, e de stare de spirit, nu e de nimic altceva.

Piatra din Teatrul Neamţ, ca să fac un joc de cuvinte, a fost un loc în care se întâmpla ceva ca stare. Cei de la Teatrul Naţional din Iaşi, destul de geloşi la vremea aceea, în anii 70, spuneau: „Noi suntem Teatrul Naţional din Iaşi, oricum tot ce se întâmplă la noi bubuie în toată naţiunea. Voi sunteţi Academie de teatru”... Foarte frumos. Percepi lucrul acesta. Noi făceam teatru într-o sală convenţională perfectă, provenită dintr-un cinematograf care nu a fost stricat de nimeni până atunci, cum se întâmplă acum. Eram un soi de teatru neconvenţional, ciudat. Ei spuneau: „Voi lucraţi la un spectacol o lună jumătate faţă de noi, care repetăm trei luni. Nu faceţi mămăliga aceea grea, puternică, de tăiat cu aţa, faceţi un fel de spectacole pripite”. Iar eu atunci mă gândeam „De ce pripite, asta-i bună!“ Aveam 23 sau 24 de ani. La noi aşa e. Era ceva simplu. Acum, gândindu-mă, stau şi spun că acele repetiţii pe care ei le făceau trei luni în raport cu ale noastre, de o lună jumătate, însemnau repetiţiile repetiţiilor. Spectacolul putea să iasă după o lună jumătate, dar dacă actorii învaţă textul şi-l spun bine în scenă şi nu dărâmă decorul de ce să nu se joace. Dar ei lucrau trei luni repetând în timp repetiţiile. Ei nu mai repetau spectacolul, ci repetiţiile. Era un fel de boierie extraordinară uşor decadentă. Asta-i tare de tot... Când repeţi repetiţiile nu te mai doare rolul. Te bucură foarte tare cât de măiestru eşti. E tare...

Aveţi vreo rugăciune dragă sufletului pe care o puteţi împărtăşi cititorilor noştri?

Da. „Sfinte Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“ Rugăciunea Inimii. E singura pe care o rostesc des. Cât ar fi de extraordinar să putem să credem. În general, ne prefacem.

Daţi-mi o definiţie pentru artă! Pentru actor!

Mă sperii. În primul rând nu cred în definiţii. E ceva ciudat. După 60 de ani a început să scadă dorinţa de afirmare. E un soi de luptă cu mine. Nu vreau să mă mai afirm. Nu vreau roluri mari, vreau roluri mici. Pe care pot să le fac, să le simt. Din păcate mi se oferă roluri mari şi mă sperii. Teama e un început bun. Până şi filozoful are o teamă în faţa obiectului pe care-l contemplă. El contemplă scaunul nu ca pe scaunul pe care eu o să stau acum, comod, plăcut. El vede scaunul platonician, în sine. În momentul acela începe să se sperie, cum poate să arate scaunul la un moment dat. Dacă cumva scaunul acela prinde suflet şi-l omoară! Filozoful e foarte complicat. Ce chestie...

Singura definiţie, că mi-ar fi ruşine altfel după 47 de ani de teatru, pe care eu am formulat-o în privinţa lucrurilor pe care le-am făcut şi a celor pe care sper că o să le mai fac, deşi îmi scade dorinţa, e cam în felul acesta: Actorul este un individ care transformă orice impuls mental pe care-l simte în expresie pentru altul. Atât. Nu ştiu ce înseamnă talent. De obicei oamenii care nu ştiu ce înseamnă chestia asta vorbesc foarte mult de talent. Pe mine mă plictiseşte când aud de talent. Dar că poţi să exprimi faţă de altul ce-ţi trece prin cap şi să nu rosteşti nici un cuvânt, dar el să înţeleagă, ei da, e altceva. E ca şi cum ai vorbi cu eschimoşii prin gesturi. Eschimoşii devin prietenii tăi cei mai buni. Fără un cuvânt, acesta este actorul... Cred. Întotdeauna lucrurile despre care discutăm sunt mult mai adânci decât credem. Himera de care ocupăm noi este că teatrul din Piatra Neamţ, care a fost cel mai special teatru din România, este pe cale de a fi omorât. Punct. E limpede.

Ştiu că jucaţi la Teatrul Odeon din 1975. Înseamnă mult?  Înseamnă puţin?

Din fericire teatrul în care joc, Teatrul Odeon, ca şi colaborator, că sunt pensionar este un teatru care izbuteşte să îmbine undergroundul, neconvenţionalul şi teatrul într-o sală baroc extraordinară. Cum ar veni Teatrul Naţional face mari eforturi să fie naţional, iar Teatrul Odeon o face simplu, cred că dintr-o extravaganţă. Astăzi poate să lucreze Sandu Dabija şi să pună „Thisbe“, mâine poate să vină Mihai Măniuţiu şi să facă „Richard al III-lea“. Din nou poate veni Alexandru Dabija să facă un mare spectacol şi altcineva să facă o glumă. Are Teatrul Odeon o extravaganţă extraordinară. Pe mine mă împlineşte lucrul acesta. E ca în viaţă. Mergând spre o cabană s-ar putea întâmpla să ţi se încurce cărarea, să greşeşti drumul, să intri prin hăţişuri, să te zgârii de  ramuri. Să vezi ochi strălucitori de lupi în drum. Şi la un moment dat, mergând înainte, să îţi dai seama că ochii aceia sunt de fapt stele.