Eugenia Bosânceanu

„Nu-ţi trebuie mai mult de o replică pentru ca să faci un rol mare”

Articol de Loreta Popa

Marii actori fac să irumpă energii ce vin din adâncuri, aducând cu ele, la comanda regizorului emoţii, trăiri şi caractere comune întregii speţe umane. Ei nu pozează, ci se dedublează în personaj. Poate părea ciudat, dar eu de la Eugenia Bosânceanu am învăţat demnitatea, ca şi puterea de a răbda. Aşa îmi apărea mie în toate filmele în care o vedeam. Îmi venea să mă aplec şi să sărut mâna aceea pe care în mintea şi sufletul meu o vedeam crăpată de atâta muncă şi nevoinţă. Mi-aduc aminte de o scenă din „Marele singuratic“, unde îi aşază frumos pe masă rudei sale, inginerul ajuns mare la oraş, un castron cu lapte şi mămăligă. Acel gest atât de simplu pe mine m-a cutremurat. Uneori îmi dau seama că nu avem nevoie de mai mult ca să fim fericiţi, doar acel castron cu lapte cald din care ies aburi şi un boţ de mămăligă. După ce am văzut „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“ plămada care sunt s-a trezit aranjată altfel, purtând un fel de memorie a sufletului, un dar pe care l-am păstrat. Elena Doamna interpretată de Eugenia Bosânceanu a fost o revelaţie şi vorba sa m-a făcut să zâmbesc: „M-a scos Malvina Urşianu din opinci!” Am simţit primul sfat bun, primul bocet, prima durere, prima atingere de umăr în semn de sprijin, prima dojană din partea acestei femei atât de dedicate meseriei pe care a ales-o încât tot ce a realizat în film a rămas acolo, în memoria peliculei şi în sufletul celor care au urmărit-o cu atenţie. Oricât de mic ar fi rolul îţi trebuie răbdare de Sisif şi inteligenţa unui geniu ca să-l şlefuieşti până ajunge o bijuterie. Eugenia Bosânceanu a reuşit de fiecare dată această performanţă.

S-a născut pe data de 8 februarie 1925 în Rădăuţi-Prut, judeţul Botoşani. A absolvit Institutul de teatru din Bucureşti în anul 1952. A jucat în „Codin“, „Ciulinii Bărăganului“, „Viforniţa“, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte“ , „Pe aici nu se trece“ , „Mânia“ , „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“ , „Pentru patrie”, „Pădurea nebună“. Eugenia Bosânceanu a învăţat de la profesoara sa, doamna Aura Buzescu, că unul dintre cele mai importante lucruri este sentimentul de respect dus până la veneraţie pentru profesie. Tot aceasta i-a insuflat dorinţa de a face totul serios, cât mai serios, de a descifra textul şi de a-l aduce pe scenă cu toate semnificaţiile nealterate. A învăţat să trăiască în miezul cetăţii, în miezul vieţii, al teatrului şi al filmului. A mai învăţat că trebuie să semene timpului în care trăieşte.  Sunt convinsă că dacă nu ar fi simţit din partea mea, ca şi jurnalist, ca şi om, admiraţia şi respectul pe care i le port nu ar fi acceptat acest interviu, căci rar a acordat vreunul. De altfel, rămân recunoscătoare şi mulţumesc pe această cale fiicei domniei sale, Aristizza Diamandi, un alt exemplu de corectitudine şi bogăţie sufletească, actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti. Sunt uneori tristă că recunoştinţa mea e imperfectă.

Ce v-a determinat să deveniţi actriţă? Nu este o profesie oarecare…

Nu se poate face o comparaţie între ce a fost atunci şi ceea ce este astăzi. Dacă eu aş fi vrut să devin actriţă acum, calităţile mele nu ar fi fost suficiente ca să pot face o carieră aşa cum am reuşit în urmă cu ani. Am trăit şi atunci, şi acum, schimbarea. De la un lucru la altul opus total celuilalt. Erau şi atunci teatre particulare, vorbesc de perioada de până în 1948, când s-a făcut reforma învăţământului. Colectivele erau mari, cu lume multă, fără pregătire, fără studii. Statul a desfiinţat tot şi a înfiinţat altele. A adunat oameni cărora le-a dat o pâine sigură. Era ca acum, te ţineau pentru ceva şi apoi îţi dădeau un picior în spate în clipa în care nu mai erai de folos. M-am  format în această perioadă. Am avut-o profesoară pe doamna Aura Buzescu. Era atât de exigentă. Dar în momentul în care simţea că unul, aşa tâmpit cum e, avea ceva ce o interesa pe ea, nu se lăsa până nu-l storcea, îl înnebunea până scotea ceva din el. A avut elevi protejaţi care nu au făcut carieră. Dar şi elevi care au ajuns mari deşi nu le spunea decât ce spunea la clasă.

Cum am ales să dau la teatru? Simplu. Am venit în Bucureşti în 1943. Era o perioadă grea, se desfiinţase clasa unde învăţam din cauza războiului. Am plâns mult timp că eu voiam să învăţ. A trebuit să merg la sora mea, ca să stau cu ea, pentru că soţul ei, învăţător, era concentrat. Era un ansamblu artistic în comuna aceea care tocmai împlinea 150 de ani. Când am văzut ansamblul m-am dus şi eu. La cor, recitări şi dansuri eram fericită. Mă înscrisesem la un liceu şi mergeam numai la examene. Acolo am luat premii pe regiune. Prima apariţie pe scenă a fost cu acest ansamblu la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Aveam o pereche de pantofi de antilopă cu toc. Cum dansam eu aşa şi băteam din picior am simţit eu ceva, era oarecum o schimbare, dar nu-mi dădeam seama ce. Apoi am înţeles, îmi sărise tocul. L-am găsit când s-a lăsat cortina. Apoi, din cauza bombardamentelor am lăsat-o mai moale cu şcoala. Mă săturasem să mă tot mut de colo colo. Am ajuns astfel la Bucureşti. O rudă la care locuiam a venit într-o zi cu o invitaţie la un eveniment. Stăteam între Piaţa Victoriei şi Dorobanţi şi mi-a spus să merg eu că sunt tânără. Am mers şi era o grădină în aer liber unde activa un ansamblu al femeilor democrate din România, UMCF. Era vară, era soare, lume multă. Am văzut un cor şi am ascultat atunci o poezie care mi-a rămas în minte. Mi-a plăcut la nebunie. M-am dus şi m-am înscris voluntară şi am avut activitate, că ne plătea ceva. Am cântat în cor, am recitat, am dansat. Ei bine, la IATC se făceau înscrieri pentru prima dată la examenele de pregătire pentru cei care voiau să urmeze teatrul. Am mers şi eu. Era o coadă imensă. Fel de fel de oameni erau acolo. Pe mine m-a debusolat. Mă tot întrebam ce căutam acolo. În vârstă, graşi, slabi, cu părul roşu, cu pistrui, cu mustaţă, fără. Mă tot întrebam dacă oare toţi voiau să se facă artişti. Şi am plecat. Nu am spus acasă. Peste două zile m-am dus din nou. Nu mai era atât de multă lume. Nu aveam răbdare să stau şi mă duceam când pe stânga, când pe dreapta şi mă uitam la cei de la coadă. Părinţii mei habar nu aveau de teatru, dar mă molipsisem de microb. Tot văzându-i am spus că dacă ăştia de la coadă vor să se facă artişti mă fac şi eu. Spuneam că frumoasă nu sunt, deşteaptă nu sunt, tânără nu sunt. Dar prinsesem curaj… M-am înscris. Şi dintre toţi eu am fost singura care am intrat şi cu alt coleg.

Am avut-o profesoară pe Aura Buzescu. O comisie formată din Aura Buzescu, Beate Fredanov, George Dem. Loghin, Dinu Negreanu şi Marcel Breslaşu era pregătită să aleagă. Au selecţionat o mie o sută. Chemau câte zece. Eu fiind cu litera B am intrat în dimineaţa aceea.  Erau sute de studenţi care aşteptau. Cum eu spuneam că sunt mai butucănoasă nu puteam să recit Eminescu, nu mă consideram romantică, un înger suav, am ales poezia „Simbol“ de George Silviu, o poezie lungă, care mi-a plăcut mie, din Scânteia. Era vorba despre cele trei culori. Şi am ales o fabulă de la Marcel Breslaşu, „Ariciul cu un picior scrântit“. Numai eu am spus această fabulă. Aveam un costumaş pepit maro, pantofi de antilopă, eram destul de elegantă, dar de emoţie îmi tremurau picioarele. Am pus mâinile pe genunchi. Când am auzit Bosânceanu Eugenia am avut impresia că sala aceea s-a golit toată şi sunt doar eu. Nu am mai văzut nici scaune, nici comisie, nimic. A fost un moment de graţie. Eram neînvăţată, nu ştiam nimic de la nimeni. Am spus ce am avut de spus. La urmă, Dinu Negreanu mă întreabă: „Tovarăşa Bosânceanu ştie ce s-a întâmplat la 13 decembrie?“. Se puneau întrebări politice. Norocul meu că în ansamblu dirijoarea noastră ne învăţase că la 13 decembrie a fost greva tipografilor. Am dat să cobor, dar am făcut un pas, m-am înfipt cu amândouă picioarele şi ca un trandafir am spus: „Da, ştiu că a fost o grevă, dar nu ştiu a cui“. A râs comisia… „Nu-i nimic. O să afli în institut ce s-a întâmplat“. Eu nu am înregistat decât replica şi am ieşit bucuroasă că s-a terminat. Ăia, la ieşire, buluc, să mă omoare, „Ce a fost“, „Cum a fost“, „Ce te-a întrebat?“ Le-am spus… „Ai intrat, ai intrat“, îi auzeam spunând. Aşa am ajuns la teatru şi la doamna Buzescu.

  Eraţi o fată din Bucovina, neobişnuită cu scena. Cum a fost trecerea aceasta de la ansamblul de amatori la teatrul adevărat?

Eu proveneam dintr-o familie de la ţară. Ai mei nu ştiau nimic despre această artă. Doamna Buzescu ne-a spus într-una din zile, ca să ne poată cunoaşte, în anul I, să ne pregătim câte o poezie care ne place nouă. Eu am găsit în revista Femeia poezia Mariei Cetina, „Scrisoare către mama“. Superbă poezie pentru vremurile acelea. Am spus-o aşa cum am simţit-o eu, nu era lucrată cu un regizor. Doamna Buzescu, parcă o văd: „Jeniţo, e foarte frumoasă poezia, dar nu e pentru dumneata!“. Eu voiam să o spun, o iubeam, mai ales că în ansamblu o spunea numai o colegă de acolo, era a ei şi nu am avut voie să mă apropii de poezia asta. „O să mă gândesc eu la ceva care să ţi se potrivească mai bine“, mi-a spus. Eu mergeam pe stradă, recitam poezia. Mă tot întrebam de ce a spus că nu e pentru mine… Dacă eu simt poezia şi-mi place… Dar în anul II am avut un examen cu piesa „Negru”, eram cu Vasile Niţulescu şi Paul Ioachim. Vlad Mugur s-a ocupat de noi, era asistentul doamnei Buzescu. Vlad a lucrat cu noi cu plăcere. I-a plăcut tot ce am făcut. Aveam o fustă cusută de mine, o bluză şi eram desculţă. Ţin minte că Doamna i-a spus: „Vlad, dumneata ai adus bazaconia la clasă, dumneata să te descurci cu ea!“ Nu a vrut să vadă nici o repetiţie. La examen, când am coborât de pe scenă, doamna Buzescu s-a ridicat şi m-a sărutat. Nu am înţeles nimic. Am ieşit pe culoar şi Alexandru Finţi, care era directorul Teatrului Armatei şi era în comisie, mi-a spus: „Să vii mâine dimineaţă la teatru cu o cerere să te angajez!“ Culoarul era plin de studenţi, de regizori. Eu auzisem că nu era nici cea mai mică şansă să te angajezi şi am spus în mintea mea „Aiurea“… Mi-am văzut de treabă. A doua zi dimineaţă, la 8.30, la cămin, numai ce mă trezesc că bate cineva în uşă dimineaţa. În pragul uşii era asistentul Neleanu, care mi-a spus: „Te îmbraci şi mergi cu mine la Teatrul Armatei“!  Am spus: „Bine! Hai!” Ce a fost în mintea lui, ce a fost în mintea mea nu ştiu. Cred că spunea: „Asta e atât de fraieră că nu o să se ducă”… Aşa trebuia să fie. Aşa m-am angajat direct actriţă. În primăvara anului III mi-a spus Doamna: „Jeniţo, îţi mai aduci aminte că mi-ai spus o poezie în anul I“… Să-mi aduc aminte? Eu o visam ziua şi noaptea… Nu am îndrăznit să spun ceva. Abia aşteptam să o spun. Când am terminat de recitat se făcuse linişte în toată clasa. Doamna Buzescu a scos batista şi şi-a şters o lacrimă discret… Eu eram uluită, nu ştiam ce se întâmplă. Clasa a făcut pauză. Au aplaudat… „Jeniţo, studiezi monologul Julietei“. „Eu nu sunt Julieta“. „Jeniţo, pentru sensibilitatea dumitale, pentru talentul dumitale trebuie să studiezi. Nu ai s-o joci niciodată, dar trebuie să lucrăm împreună“. Aşa ceva nu se uită…

Aţi mai avut parte de astfel de momente de graţie?

Sigur. În 1950 Eminescu era comemorat, se împlinea o sumă rotundă. Şi o comisie compusă din Mihai Popescu, Loghin, Marcel Breslaşu şi Beate Fredanov venea la fiecare clasă. Doamna i-a spus lui Vlad Mugur să ne dea câte o poezie din Eminescu. Când a ajuns la mine mi-a dat „Freamăt de codru“, că era mai pe temperamentul meu. Mi-a plăcut… Am urcat pe scenă, am deschis cartea, am citit titlul, am spus prima strofă, am pus cartea pe o măsuţă şi nu m-am mai uitat la ea. Cum am spus-o toată nu ştiu. Vai, ce le-a plăcut…. M-au aplaudat… Vlad i-a dat telefon doamnei şi i-a spus că mi-a dat 10… „Jeniţa a spus Freamăt de codru şi i-am dat 10“. Când a venit Doamna după două zile, avea o pelerină lungă, a dat-o pe spate şi a spus când a intrat în clasă „Vreau să aud Freamăt de codru!“ Profesorii aveau grijă de studenţi.

Au existat roluri mari şi roluri mici? Pe care le iubiţi mai mult?

Am avut roluri mici şi roluri mai mari, dar nu a fost nici unul pe care să nu-l iubesc. Ţin minte că eram blondă, dar în co-producţia româno-franceză „Codin“ trebuia să fiu brunetă. Mi se punea o broboadă, îmi dădeau cu spray şi îmi făceau bretonul brunet. Ţin minte că am ajuns la hotel după ploaie şi îmi cursese toată vopseaua pe faţă. Îţi dai seama cum arătam, s-au speriat cei de acolo. Era o comuniune sufletească, acum, fiecare e pe cont propriu. Nu mai este legătura aceea sufletească între noi. Vorbind de roluri mici am fost onorată că am primit un Premiu de Excelenţă la CineMAiubit. Trecusem de 30 de filme pentru studenţi. Într-un an Zizi Bostan avea 7 studenţi, la 4 dintre ei eram în examen. Personajul era jucat de mine. Păstram haine ca să am garderobă pentru ei. Să nu fiu la fel îmbrăcată. Aveam o fustă poloneză, cu două feţe. Aşa că jucam pentru unul, apoi o întorceam pe dos, ca să pară altfel. Ca să pot să-i ajut.

Aveţi o voce specială, unică. Înseamnă mult? Înseamnă puţin?

La radio erau roluri care ţi se cuveneau dacă aveai voce. Nu băgau pe nimeni, te aşteptau dacă aveai glasul care le trebuia. Eu am şi dublat. Pe Corina Constantinescu, de exemplu. Eram două ţărănci pârlite, jucam în „Comoara din Vadu Vechi“. Lucian Pintilie era asistent la Victor Iliu. M-a chemat s-o dublez. Era o actriţă cunoscută, dar glasul ei nu se potrivea. „Te cheamă maestrul Iliu, el răspunde“. Şi am dublat-o. Am făcut nişte compromisuri cu glasul meu pentru ca să se potrivească cu chipul ei. La fel pe Luiza Oros în „Urgia“ şi cu Margarita Lozano în „Baltagul“… În toate rolurile mele am găsit câte ceva. Elena Doamna, soţia lui Rareş, din „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu” însă m-a scos din opinci. Ce om Malvina Urşianu! Ce regizor! Mi-a trimis scenariul literar la “Vodă Lăpuşneanu”. După un timp mi-a trimis şi scenariul regizoral. La milimetru, tâmpit să fi fost şi nu aveai cum să nu înţelegi. Aşa se făcea. Făceam probe cu costum, cu machiaj, cu partener, cu lumini. Dacă un absolvent de teatru termină academia şi nu lucrează primii doi-trei ani cu un regizor de teatru, nu face carieră. Aceea nu e carieră. Unii oameni vin la teatru pentru Beligan, sau Adela Mărculescu, dar alţii vin şi pentru mine. Nu-ţi trebuie mai mult de o replică pentru ca să faci un rol mare.  Am jucat destule amărâte. Când m-am văzut prima dată la proba de la „Ciulinii Bărăganului“  în costum, mi-am spus: „Nu mai pup eu rol de cucoană în viaţa mea“. Puteai să juri că nu ieşisem niciodată din glod. Aşa de bine eram făcută. Amintiri… Am jucat-o pe mama lui Peneş Curcanu în „Pentru patrie“, cu George Mihăiţă. Emanoil Petruţ îl juca pe Brătianu, erau căruţe, figuraţie, cai, armată. Aveam o broboadă mare, un suman mare, turna cu găleata, ploua, ce să mai vorbim… Coborau politicienii aceia din caleaşcă, cu gulerele acelea ţapene, aveam o pagină de text de consumat în ploaia aceea.  A fost ceva ce nu poţi să-ţi imaginezi. Eram udă de sus până jos. Te obişnuiai la o filmare. Era treabă foarte serioasă.

Aţi fost vreodată surprinsă în carieră, de vreun rol?

Da. Mircea Săucan făcea probe filmate pentru „Când primăvara e fierbinte”, eu stăteam şi aşteptam să mi se facă o fotografie pentru Femeia slabă, aşa era în scenariu… Nicu Corjos era asistent. Am stat toată noaptea, nu era telefon mobil ca acum, soţul meu nu ştia nimic. Ştia doar că eram la Buftea. Am plecat fără să fac poza până la urmă. Prin februarie m-a sunat Corjos: „Te roagă Mircea Săucan să vii la Casa Scânteii să dai o probă pentru rolul Anei“. L-am luat tare: „Ascultă Corjos, să ştii că nu sunt tâmpită, am stat toată noaptea şi am admirat-o pe fetiţa aceea din rolul principal. Frumoasă de pică. Tu cum crezi că pot să dau eu probă pentru rolul ei?“ Ce s-a întâmplat atunci nu ştiu. Dar era vorba de Marga Butuc, că aşa o chema pe Marga Barbu, era superbă. Era frumoasă, se mişca superb, făcuse balet. Atât a insistat Corjos că m-am dus. Am luat rolul. Jucam cu Mircea Başta. Am fost surprinsă atunci. Tot la acelaşi film ţin minte că Mihai Mereuţă nu a putut să mă plesnească aşa cum cerea rolul. Nu putea el să dea în mine. El era bărbatul meu în film. Mă măritase tatăl meu din film cu el, era chiaburul satului. Mereuţă mi-a ascuns scrisorile, a făcut cruce şi monument celui pe care eu îl iubeam în film ca să poată să mă ia de nevastă. Şi mi-a dat indicaţii regizorul. Veneam cu lemnele, îmbătrânită, amărâtă, tristă, nenorocită. „Veniţi cu lemnele, când aţi ajuns la poartă, vă întoarceţi şi-l vedeţi pe iubitul dumneavoastră care trăieşte şi se întoarce din război. Aparatul merge cu dvs. De unde sunteţi bătrână, la poartă să ajungeţi tânără, de 20“. Am tăcut, am făcut asta. Am mers, am deschis poarta şi am devenit altă persoană. Doamna Buzescu m-a văzut şi a spus „Jeniţo, pentru scena de la poartă aş mai vedea filmul o dată“. Dacă doamna Buzescu mi-a spus asta mai aveam nevoie de cronicari? Mereuţă a cumpărat un şal alb ca să mă îmbuneze. Filma cu macaraua, îmi punea şalul, cu ochii în lacrimi atât îi spuneam „Ştiai că trăieşte!“ Mereuţă trebuia să-mi tragă o palmă când spuneam asta. S-a dat motor, linişte, eram pregătită. Mi-au curs lacrimi din ochi şi nu a putut să mă atingă. „Tovarăşul Mereuţă, îmi strici pelicula, filmul. Nu se poate“, striga disperat regizorul. I-am spus unde să mă lovească. Dar nu a putut. Mă gândisem la tot ce am trăit, de aceea plângeam. Până la urmă m-a luat de bluză şi asta a fost… Am mai avut un moment drăguţ. M-am dus să plătesc cotizaţia la partid pe 22 decembrie. Aveam şi şedinţă atunci. Nu ştiam că începuse revoluţia. Erau scutieri, tancuri, trebuia să trec de ei ca să intru în bloc. Am spus: „Nu vă supăraţi, eu trebuie să intru în bloc ca să duc nişte ceaiuri la o mătuşă bolnavă“. M-au lăsat. Nu m-am gândit nici o clipă. Am ieşit şi am dat de alt grup de scutieri. Ajung la teatru, am văzut tancurile. Trec pe lângă ele, traversez strada şi am intrat la teatru. Am intrat în debit să iau un pachet de ţigări. O colegă de-a mea mi-a dat şi ea cotizaţia să-i plătesc. Prin faţă era închis, am intrat pe la intrarea actorilor. Am ajuns la secretară. I-am dat banii şi mi-a spus că şedinţa s-a amânat. Dar eu trebuia să plătesc cotizaţia. Cum să nu fii surprins!...

Aţi adus un suflu de umanitate pe care nu l-am întâlnit pe ecran decât la monştri sacri. Apariţiile dumneavoastră aduceau filmelor autenticitate, omenie, vibraţie. Dar cred că aveţi şi amintiri vesele. Ce vă vine acum în minte?

Sigur. Nenumărate. A trebuit să merg la Festivalul Tineretului la Berlin.  Eram măritată abia de o lună şi jumătate. Am plecat în satul meu, am lăsat bagajul şi am mers la o soră din alt sat, George Enescu, la Stânca. A venit o telegramă către familia Bosânceanu să răspundă dacă Eugenia Bosânceanu se află în localitate. Am răspuns la telegramă că da, Eugenia Bosânceanu se află în localitate. Dar au trimis prin poliţie o altă telegramă, iar tata s-a speriat. Nu ştiu ce s-a întâmplat că în loc să vină poştaşul sâmbătă a venit duminică, iar în telegram scria că: „Eugenia Bosânceanu să se prezinte imediat la Comitetul de Cultură“. Ei bine, a înhămat cumnatul meu iapa albă cu mânz la căruţă, am luat-o pe scurtătură, drum de ţară, 35 de km. Râdeam cu gura până la urechi, eram tineri, în trening, inconştienţi. Trebuia să prindem cursa de ora 14. Erau nişte dealuri şi iapa nu mai voia să meargă, dar am ajuns, am prins cursa, am plecat. Eram obosiţi, aveam o cuşcă cu trei găini, un geamantan, cu ouă, ce luasem la repezeală. Un geamantan de carton, pe care îl adusese soţul meu de la Praga, are şi acum urma capului unui militar care a dormit pe el. Am ajuns în gară şi soţul meu a mers acasă cu bagajul, iar eu m-am dus unde am fost chemată. Vă daţi seama cum arătam eu după o noapte de stat pe culoar, obosită. Parcă îl văd pe Mezincescu, că am ajuns înaintea lui: „S-a găsit dosarul tovarăşei Bosânceanu? Vă rog până la ora cutare să apară“. Aveam locul asigurat, cartelă de masă, un loc în tren. Mi s-a spus să mă prezint la cantonament. Am venit acasă, i-am spus bărbatului meu despre ce e vorba, apoi am mers în cantonament. Miercuri s-a plecat spre Berlin. În tren era Lia Şahighian, Ileana Predescu şi Veronica Porumbacu, Dumnezeu s-o ierte!, drăguţă, era adorabilă. M-a rugat să o las să stea ea jos, că vrea să scrie la măsuţă. Mie îmi plăcea sus. În toate gările, pe drum, ieşeau oamenii şi ne întâmpinau. Veneau în gară cu ceai, cu bere, cu ce aveau.  Eu eram pe patul de sus, în pijama, era ciorchine de muncitori cocoţaţi pe maşină şi mi-au dau un pahar mare de bere şi cum eram eu bucuroasă numai ce mi se varsă paharul în pat. Au râs ei, am râs şi noi. Mi-au schimbat cearşaful. Ehei, draga mea, timp să ai să-ţi povestesc…