Loreta Popa
Telefonul sună şi o
voce grăbită îmi răspunde: “Alo, da!” Nu reuşesc să înţeleg de ce sunt atât de
emoţionată, e a nu ştiu câta oară când vorbim, ne cunoaştem. “Aaa, tu eşti,
fato! Ce bine că vă amintiţi voi, jurnaliştii, de noi, ăştia care am făcut ceva
pentru ţara asta. Ăştia care am rămas aici şi am iubit
acest pământ până nu am mai putut. Mă faci fericit că aminteşti de mine, că
poate merit şi eu să apar în paginile revistei. Am mai rămas puţini, noi, cei
din generaţiile vechi,” îmi spune Florin Piersic chiar de la începutul
conversaţiei. Vocea lui te determină să vrei să te întorci
la izvoare. Când crezi că ai început să sesizezi jocul său şi eşti sigur ce va
face în clipa următoare, Florin Piersic îţi demonstrează că te-ai înşelat. “Să-ţi dea
Dumnezeu ce ştiu eu, şi eu ştiu destule. Pupă-i pe părinţii tăi şi spune-le că
Florin îi iubeşte”. Cum să nu-l iubeşti?
În iulie 1953, la studioul din strada Călăraşi, de lângă Biserica Sfânta
Vineri, Florin Piersic dădea prima sa probă filmată pentru examenul de admitere
de la IATC. Regizorul de atunci, Haralambie Boroş, i-a spus : “E frumoasă
poezia lui Baconski şi când o să zic eu motor dumneata s-o reciţi ca în faţa
mamei dumitale!” De a ştiut maestrul să lovească sub centură, pomenind de mama
sa, Florin Piersic nu ştie. Emoţionat, tremurând, a început să recite. A auzit
“Stop, Mulţumesc! Altul la rând!” Şi cu bucata aceea
de peliculă a ajuns student. În 1956, a jucat în filmul de examen de stat al
lui Silviu Dimitrovici, “Păcat boieresc” după Mihail Sadoveanu. O experienţă pe
care nu o poate uita. Dar debutul abia
avea să vină. La Teatrul studenţesc Casandra se juca “Peer Gynt”, de acest
personaj îl leagă atât de multe pe Florin Piersic… În sală Louis Daquin,
regizor francez, alături de Radu Beligan, directorul dialogurilor pentru filmul
“Ciulinii Bărăganului”. După ce se termină totul, Daquin îl caută şi-I spune
“Ai să fii Tănase. Lasă-ţi barbă, plete, că ai o moacă de copil!” Trei luni
după întâmplare, se prezintă pe platoul de filmare. Daquin întreabă cine e
sălbaticul ce tocmai a intrat. Radu Beligan răspunde: “Tănase”. “Care Tănase?”
“Din filmul nostru”. “Ce e cu el, e în doliu, e bolnav?” “Nu, aşa i-aţi spus”.
“Luaţi-l, tundeţi-l, radeţi-l, machiaţi-l şi urgent în cadru!” Aşa a debutat…Un
“cadru” din care mai făceau parte Marcel Anghelescu, Maria Tănase, Nicolae
Tomazoglu, Mihai Berechet, Ruxandra Ionescu. Fericit? Nu. În al 11-lea cer de
fericire…
Prezent în mai toate filmele româneşti, Florin Piersic a dat tot ce inima
sa mare a cuprins de-a lungul timpului. Are o incredibilă capacitate de a
jongla cu propriul temperament şi este un extraordinar actor de compoziţie. E
de ajuns să ne amintim de “Columna”, “Mihai Viteazul”, “Pintea”, “Haiducii lui
Şaptecai”, “Drumul oaselor”, “Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă”, la ale cărui
filmări l-a cunoscut pe actorul francez Jean Marais, de la care a învăţat să
dea autografe fără să obosească, şi câte şi mai câte filme clasice ale
cinematografului românesc. Cât despre teatru, cine mai cunoaşte numărul
rolurilor sale? Pe atunci un actor nu ştia să spună nu pot, mi-e rău, vreau
pauză de ţigară sau nu am chef. Escalada ziduri, ca un cascador, deşi era după
două călătorii cu trenul şi un spectacol jucat în aceeaşi seară. Aşa l-au prins
zorile de nenumărate ori. 
Florin Piersic este cel care-l convinge pe
spectator să iasă din carapace, răsplătindu-l peste aşteptări. Îl introduce
într-o zonă de sensibilitate autentică, de inteligenţă şi bun simţ, de
asistenţă morală fidelă. E popular, este iubit, vorbeşte mult, cât pentru o
viaţă, dar el nu a avut o viaţă normală, ci una cu multe vieţi în ea. Personajele
lui sunt puternice, conştiente de forţa lor, lucide, puţin aspre uneori, dar
netezite uşor pe unde erau asperităţi ce deranjau. Are simţul umorului
dezvoltat, dăruieşte zâmbete tuturor celor care au uitat ce înseamnă şi uluitor
de neobosit. “Sunt emoţionat. Eu nu am nimic programat, totul vine de la sine. Întâlnirea
mea cu publicul este mereu una interactivă. E viaţa mea. Viaţa mea de actor. Am
început la Piatra-Neamţ, nu am stat mult, dar mi-a rămas în suflet. Am fost
repartizat în 1959, după ce un an am stat la Bucureşti, împreună cu Leopoldina
Bălănuţă, Dumnezeu s-o ierte, cu Cosma Braşoveanu şi cu Ghiţă Popovici Poenaru.
Am fost patru cu media 10. Am jucat la Teatrul
Naţional roluri extraordinare. Părintele meu spiritual şi artistic a fost
Alexandru Finţi, pe care-l voi regreta toată viaţa. Mi-a dat roluri ca
«Idiotul», prinţul Lev Mîşkin, el mi-a dat rolul lui Lennie din «Oameni şi
şoareci», spectacol neuitat până astăzi şi pe care, ţine-te bine!, l-am jucat
de 1.270 de ori. Totul depinde de public. El e judecătorul meu. Eu îl simt,
pentru că de aia sunt actor şi nu am altă meserie”.
Ne-a împărtăşit din bucuriile pe care le-a trăit în viaţă şi recunoaşte că
au fost multe, are pentru ce să-I fie recunoscător lui Dumnezeu. A fost căsătorit
cu Tatiana Iekel, o actriţă incredibil de talentată, cu care a avut un copil,
Florin Piersic Jr, despre care întotdeauna vorbeşte frumos. Se simte mândria
unui tată care e fericit că fiul îi calcă pe urme, nu oricum, ci în cel mai
original mod cu putinţă. A luat-o de soţie apoi pe actriţa Ana Szeles, cu care
are de asemenea un băiat, Daniel. Este căsătorit pentru a treia oară cu Ani
Piersic şi dacă nu ai o viaţă la dispoziţie, mai bine nu-l întrebi nimic pe
Florin Piersic, pentru că atunci când începe, nu mai termină, mereu are ceva de
spus. Dar şi în asta constă farmecul său, căci actorii supravieţuiesc datorită
amintirilor. Florin Piersic crede cu tărie că aceste cuvinte i se potrivesc. Poate
părea incredibil, dar avea aproape 30 de ani când regizorul Ion Popescu Gopo
i-a propus rolul lui Harap Alb. „Harap-Alb a fost pentru mine un fel de
decoraţie, o medalie. Plecasem la Festivalul de la Cannes cu filmul «Ciulinii
Bărăganului», după o nuvelă a lui Panait Istrati. Un scenariu interesant, scris
de Alexandru Struţeanu şi Louis Daquin. Acesta din urmă m-a propus să reprezint
cinematografia românească la Festivalul de la Cannes”, îşi aminteşte Florin
Piersic. Pe estrada Palatului Festivalului de la Cannes, Danielle Darieux,
marea actriţă franceză, îl prezenta pe protagonistul filmului românesc
“Ciulinii Bărăganului” ca şi cum ar fi avut trei nume: Florin Pierre Sic, iar
el şi-a luat inima în dinţi şi a sărutat-o de faţă cu toţi. Franţuzoaica a mai
apucat să spună doar atât “Oh, la, la, la, ces roumains”. Ei bine, acest roman
a cerut şi a şi primit cetăţenia Republicii Moldova din partea autorităţilor moldoveneşti.
De ce a cerut-o? “Mă identific în parte cu originea și cultura țării și voiam
să devin și cetățean al țării de peste Prut. Originea scumpilor mei părinți se
află în Bucovina. Iată un motiv în plus să mă simt legat de Moldova, indiferent
de ce parte a Prutului s-ar afla”, povesteşte Florin Piersic. “La Cannes l-am
cunoscut pe Gopo. Ştie toată lumea povestea cu puiul din avionul care ne ducea
la Cannes… M-am gândit cum să le fac o bucurie celor cu care eram şi am scos un pui
fript pe care mi-l pusese mama. Habar nu aveam atunci că se dă mâncare în
avion. La un moment dat, când eu am scos
puiul, Gopo îmi spune: «Bagă, mă, puiul la loc!» Eu l-am întrebat de ce, el
mi-a spus din nou «Bagă-l, măi, la loc, că se dă mâncare în avion!» «Bine, dar
de unde să ştiu că se dă mâncare, dar ce, e restaurant aici?» Mi-a spus: «Nu-i
restaurant, dar aşa se obişnuieşte. Lasă că ai să vezi, eşti copil acum, ai
venit prima dată cu avionul». Am băgat puiul la loc, dar nu l-am aruncat, l-am
mâncat la Paris singur în cameră. Cum să arunc eu un pui făcut de mama mea cu
tot ce trebuie? Venind înapoi spre casă, Gopo mi-a spus că vrea să facă un film
cu mine, «O poveste ca-n basme». Mi-a plăcut titlul şi am jucat rolul
Ciobănaşul. După aceea mi-a spus că am să-l joc pe Prometeu în pelicula «Paşi
pe lună». Apoi, că o să facem povestea lui Harap-Alb. Fără probe, fără nimic,
m-am dus”.
Piesa «Străini în noapte» are un succes extraordinar peste tot. A fost adusă
de maestrul Radu Beligan de la Paris. A văzut-o la Teatrul Marigny, cu Alain
Delon, care debuta la 70 de ani în teatru. Când a văzut-o, domnul Beligan a spus:
«Asta e o piesă potrivită pentru Florin ». “A adus-o, a tradus-o şi eu o joc de patru ani. Am avut deplasări, am fost
cu piesa «Străini în noapte» la Paris, am fost la Londra, tot cu ea am fost la
Toronto, Montreal, Quebec, Bruxelles. Un lucru care îmi ridică moralul cumva,
starea, mă bucur pentru că din asta trăim, din recunoştinţa publicului, a
oamenilor care ne-au văzut, ne-au plăcut şi cât de cât ne-au aplaudat . Publicul e
telefonul fără fir. Cea mai bună reclamă e când spectatorul vede piesa şi apoi
le spune şi altora: «Mergeţi, bă, să vedeţi piesa aia, că e faină tare! Sunt
foarte buni actorii ăia»! Am început repetiţiile pentru o piesă care se numeşte
«Diavolul şchiop» scrisă de Mona Radu în regia domnului Radu Beligan, care m-a
distribuit în rolul principal, piesa fiind despre viaţa lui Talleyrand, ministrul
de Externe al lui Napoleon“, afirmă Florin Piersic.
A jucat „Străini în noapte“ în trei localităţi din Israel - Hulon, Tel
Aviv, Haifa, de aceea nu am pierdut şansa să-l întrebăm pe Florin Piersic
despre legătura sa profundă cu Locurile Sfinte.
A fost în Ţara Sfântă de 38 de ori. Nu a fost dată să ajungă în Israel
cu o piesă de teatru sau un recital şi să nu viziteze Locurile Sfinte! I se par
mărunte cuvintele ca să descrie ce simte de fiecare dată când merge acolo. “Am
în suflet o mănăstire slujită de un călugăr care-mi seamănă şi mă opresc des şi
stau de vorbă cu mine însumi, cu glas tare, ca să fiu auzit de Dumnezeu, Căruia
însă nu mai îndrăznesc să-I cer nimic, pentru că am primit deja din belşug. Credinţa,
într-un fel intim, ca şi iubirea, este în fiecare din noi. Legătura mea cu
Cerul este veche, de când există neamul Piersicanilor. Mama mea, fiica
preotului Pascanu din Valea Moldovei, la doar 5 ani, într-o duminică, după
slujbă, a luat de acasă o batistuţă în care avea un boţ de mămăligă şi a plecat
pe uliţa satului. Când bunicul meu a întrebat-o unde merge, a răspuns simplu: «La
Ierusalim!» Această amintire din copilăria ei m-a determinat să-i trimit pe ea
şi pe tata la Locurile Sfinte?... Frumoasa mea amintire, cel mai frumos gest pe
care am putut să-l fac pentru părinţii mei. Mama mea, fiică de preot ortodox
din Bucovina, a putut să meargă, în sfârşit, la Sfântul Mormânt. Vorbesc mult,
dar pentru că am ce spune. Poveştile mele au un fel de morală, pentru că vreau
să atrag oamenilor atenţia că este cazul să se mai îmblânzească, să devină mai
buni unii cu alţii, să ştie să se mai şi bucure de lucruri simple, de viaţă. Să
ne iubim unii pe alţii cât de cât!“
A avut întâlniri cu oameni ale căror nume te determină ori să îngenunchezi,
ori să te ridici în picioare. Şi prietenia, şi credinţa, şi iubirea există în
fiecare dintre noi, crede Florin Piersic. “Există un milion de reţete despre
cum să faci una ori alta, cum să ai prieteni, cum să ai succes, cum să ajungi
milionar peste noapte, stea de cinema. Nu ştiu cât funcţionează ele în realitate.
Ceea ce ştiu şi cred eu este că artiştii sunt altfel şi urma lor - în timp -
rămâne. Urma lăsată de actori ar dispărea, dacă dincolo de aplauze n-ar exista sufletul
spectatorului. Iubirea lui. Aşa că iubirea este în noi, la fel ca prietenia şi
credinţa. Nu există un secret. Pentru mine, ca actor, este importantă încrederea
în mine însumi, în text, în parteneri, în regizorul care trebuie să te cunoască
altfel decât cei din jurul tău, pentru a putea să-ţi ceară mai mult decât se
poate... Doar astfel dai rod bun. Forţa şi delicateţea îşi au rolul lor şi pot
ieşi la suprafaţă atunci când îţi permite replica sau ai partenerul potrivit. Am
avut dascăli extraordinari, care au ştiut ce să-mi ceară, pentru a putea să dau
ceea ce trebuia, şi că am avut colegi de excepţie, dintre care unii se află
acum, sunt distribuiţi acolo, în ceruri! Mi-e dor de ei în fiecare clipă!”,
şi-a încheiat Florin Piersic pledoaria pentru credinţă, prietenie şi iubire,
dar şi pentru scenă, dragostea sa de-o viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu