Este
dificil, foarte dificil, ca viaţa
infinită şi veşnică să pătrundă în sufletul omenesc cel strâmt şi în trupul
omenesc încă şi mai strâmt. Locuitorii
încarceraţi ai acestui pământ stau plini de bănuială inaintea a orice este
dincolo. Încarceraţi în temniţa timpului şi a spaţiului, ei nu suportă să
pătrundă în ei ceva mai presus de timp şi mai presus de spaţiu, ceva de dincolo
şi veşnic. O astfel de pătrundere o consideră o agresiune şi-i răspund cu
ostilitate. Mai mult, dat fiindcă omul este ros de "viermele"
timpului, acesta nu iubeşte intervenţia veşniciei în viaţa lui şi o tolerează
doar cu mare dificultate. Intervenţia aceasta o consideră adesea ca o violenţă
şi ca o cutezanţă de neiertat; şi uneori se revoltă cu violenţă împotriva
veşniciei pentru că vede că este prea mic înaintea ei, alteori însă n-ajunge
până la această ură sălbatecă împotriva ei, pentru că o priveşte printr-o
prismă prea omenească, prea pământească, prea lumească.
Cufundat cu trupul în materie, legat prin
forţa gravitaţiei de timp şi de spaţiu şi având spiritul său departe de
veşnicie, omul lumii nu iubeşte excursiile spre ce este dincolo şi spre ce este
veşnic. Prăpastia care există între timp şi veşnicie este pentru el de
netrecut, pentru că-i lipseşte capacitatea şi forţa necesară de a o sări.
Asediat de pretutindeni de moarte, omul ia în derâdere pe cei care îi zic :
"omul este nemuritor şi veşnic". "Nemuritor", în ce
privinţă? În trupul lui muritor? Şi " veşnic", în ce privinţă? În
spiritul lui neputincios?
Pentru ca omul să fie nemuritor, el trebuie să se
simtă nemuritor în centrul simţirii lui de sine; pentru ca să fie veşnic, el
trebuie să se recunoască veşnic în centrul cunoştinţei lui de sine. Fără
aceasta, nemurirea şi veşnicia sunt pentru el stări impuse din afară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu