Anca Sigartău

“Doar Dumnezeu este măsura înţelepciunii. Toleranţa este o unealtă de şlefuire personală”

Articol de Loreta Popa

Michelangelo spunea despre una dintre lucrările sale: “Am văzut îngerul în piatră şi am sculptat până l-am eliberat.” Aidoma lui, actorii văd îngerul din fiecare rol şi-l eliberează. Fiecare pe măsura sufletului şi harului primit de Sus.

Anca Sigartău s-a pregătit intens timp de doi ani pentru ASE, apoi a ales Conservatorul, de aceea a făcut cursuri de compoziţie şi armonie cu Richard Bartzer, un prestigios profesor din domeniu. Până la urmă a decis să dea admiterea la IATC şi a devenit, spre bucuria noastră, a spectatorilor, actriţă.

Simţi în fiecare cuvânt al ei, în fiecare privire exactitatea şi fineţea percepţiei sale, sensibilitatea şi chiar gingăşia sa. E destul de greu să redescoperi acele nuanţe care te-au vrăjit la ea în altă altă parte. De obicei, oamenii caută să uite suferinţele prin care au trecut, să le pună cumva deoparte. În felul acesta se feresc de ceea ce i-a durut cel mai tare. Artistul ştie că el este destinat unei altfel de vieţi, diferite de cea a vecinului său, că suferinţa face parte din  jocul vieţii pe care a ales-o. Anca Sigartău a învăţat din fiecare lecţie pe care viaţa i-a dăruit-o. De pe urma cineaştilor rămân filmele, dar urma artiştilor scenei rămâne oglindită în presă, în amintiri ori înregistrări. Însă cea mai importantă dintre toate este amprenta pe care o lasă în oameni. De câte ori în viață ai cu adevărat șansa să fii profund când vorbești cu oamenii? Se întâmplă rar şi este o bucurie cu atât mai preţuită. Ca să poţi obţine un interviu bun trebuie să fii pregătit să adresezi cele mai bune întrebări, să atingi acele resorturi interioare la care să rezonăm împreună, cititor, intervievat şi jurnalist. Sunt oameni care ne cuceresc de la primul cuvânt, pentru că există ceva special în felul lor de a fi. Pe Anca Sigartău am cunoscut-o mai întâi în film, apoi pe scenă, la Bulandra şi mai apoi pe stradă, o prezenţă pe care nu o poţi trece cu vederea. Şi mai târziu ne-am dăruit like-uri pe o reţea de socializare. Am râs şi am plâns la piesele în care a jucat, am ascultat-o de atâtea ori la televizor, am citit nenumărate interviuri şi jurnalistul din mine şi-a dorit întâlnirea, a visat-o. Şi acum, zâmbetul ei deschis mi-a luminat drumul, aşa că mă simt cea mai norocoasă de pe pământ.

Anca Sigartău s-a născut la Bucureşti, tatăl fiind ardelean de pe lângă Bistriţa şi o mamă moldoveancă de la graniţa cu ruşii, lângă Prut.

“Tata, fost refugiat, a venit în Bucureşti când era foarte mic, mama era fată de preot. Am crescut într-o familie organizată, mama şi tata s-au iubit foarte mult, s-au respectat, nu i-am văzut certându-se, au avut marea înţelepciune de a-şi rezolva problemele departe de ochii mei, pentru că probleme există întotdeauna într-o căsnicie, dar eu nu am ştiut de ele. Au fost profesori amândoi, mama de fizică, tata de istorie. Amintirile care-mi vin în minte când mă gândesc la copilărie sunt lecţiile de pian şi lectură, studiul care era chinuitor de multe ori, dorindu-mi în permanenţă să fiu şi eu ca şi ceilalţi”.

După ce s-a căsătorit a doua oară, Anca s-a decis să se stabilească în SUA. În ciuda faptului că avea o carieră în România, actriţa a luat viaţa de la zero. A predat cursuri de actorie la un liceu, şi după un an, s-a reîntors în ţară.

”Chiar dacă lucrurile nu au mers foarte bine acolo, consider că a fost un pas decisiv în viaţa mea. Altfel, nu m-aş fi întors în ţară şi nu m-aş fi apucat de regie, n-aş fi evoluat eu ca artist”.

Anca a vrut să candideze, în 2000, la Primăria sectorului 4, dar a renunţat. A fost deschisă şi receptivă la lecţiile pe care le-a primit de la copiii săi. A învăţat foarte multe şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu, căci spune ea “dacă Dumnezeu mi-a dat copii, înseamnă că am avut multe lecţii de învăţat. Când eram însărcinată cu Sonia, am intrat la Bulandra. Apoi, când eram însărcinată cu Teodor, l-am jucat pe Puc în «Visul unei nopţi de vară», până în luna a opta. Iar cu Iosif am jucat în «Trei surori»”, povesteşte Anca Sigartău.

La repetiţiile cu „Visul unei nopţi de vară“, primul său rol în Teatrul Bulandra ca actor angajat, domnul Liviu Ciulei i-a spus: „Mergi ca şi cum n-ai atinge pământul. Şi să fii atentă la fiecare zgomot şi la fiecare senzaţie, şi fiecare lucru să însemne ceva“. Şi dacă ar fi fost puţin atentă în momentul acela, şi-ar fi dat seama că aidoma se trăieşte. “Nu era o indicaţie a personajului, era o indicaţie pentru viaţa mea”, îşi aminteşte actriţa acel moment special.

Credinţa este acel ceva care ne ajută să mergem înainte, este speranţa în cea mai pură formă. Şi Anca Sigartău crede că este un dar.

“Credinţa este modul prin care Dumnezeu îmi spune că suntem rude. Este o legătură între două puncte luminoase, este căldura mâinii lui Dumnezeu care nu îmi dă drumul să cad în prăpastia ce se numeşte singurătate, greşeală, renunţare, deznădejde. Sunt vremuri în care adesea oamenii se simt dezrădăcinaţi, nu-şi găsesc locul. Dar nu cred că toleranţa este măsura înţelepciunii. Nu. Doar Dumnezeu este măsura înţelepciunii. Toleranţa este o unealtă de şlefuire personală. Ai senzaţia că şlefuieşte lumea din jurul tău, dar de fapt ea şlefuieşte o lume înăuntrul tău. Nu ştiu dacă se mai păstrează obiceiul de a merge la biserică duminica, poate nu cu intensitatea timpurilor de altădată, dar pământul acesta românesc (ca de fapt tot pământul) are o anumită amprentă. Frica de Dumnezeu este în pământul acesta sfinţit de această amprentă, pământ pe care călcăm, care ne hrăneşte şi care ne odihneşte. Nu cred că ne naştem întâmplător într-un loc. Suntem ca un fel de îngeri păzitori ai locului... Ştiu că-i greu, eu însămi am plecat pentru un timp din România şi am fost un om care s-a integrat în noua societate, problema este alta... Cui las pământul asta? Cine-l mai păzeşte? Americanii obişnuiesc să spună «God bless America». Îşi binecuvântează ţara... Pentru asta ne-am născut şi noi pe pământul asta... gardieni ai binecuvântărilor (doar că mai uităm...)”.

O mamă, un om, o femeie, o actriţă admirată de multă vreme pentru tăria, candoarea şi simplitatea cu care respiră aici, pe pământ. Nu regretă nimic, s-a bucurat de fiecare clipă şi a mulţumit pentru fiecare lecţie primită. Ce a ajutat-o să se ridice din nou, să renască din propria cenuşă?

„A fost întotdeauna ceva dincolo de mine. Dacă ar fi fost după mine eram oale şi ulcele de mult. A fost o bucurie înăuntrul meu, este inexplicabilă... chiar şi când îmi curgeau lacrimile mă fascina strălucirea lor... frumuseţea luminii din perpetua modificare a formelor lacrimilor, căldura, umezeala lor pe obraz, senzaţia de apartenenţa la alt univers, senzaţie de siguranţă... imaginile ce se creau proiectând o altă lume, o altă realitate... şi siguranţa că va fi bine... Sunt lucruri inexplicabile... Pur şi simplu ştiu că trăiesc pe pământul asta o clipă... şi Şeful meu e cel mai tare! De aici am şi curaj şi bucurie şi linişte.”

„Doamne, Te iubesc!” este cea mai frumoasă rugăciune pe care Anca Sigartău o rosteşte când sufletul o îndeamnă. Cât despre cea mai frumoasă amintire din copilărie?

„Când îmi făceau mama şi tata «Hai la groapa cu furnici». Pentru că mama şi tata erau iar copii, eu eram jucăria lor şi cel mai important simţeam că eu eram bucuria lor. (Ar mai fi portocala pe care o găseam sub pernă de Crăciun, era specială pentru că părinţii mei credeau în Moş Crăciun...). Când mă supăram mama spunea: «Lasă în plata Domnului». Mi se pare cel mai înţelept sfat. Sigur, dacă vorbim de copii, depinde de copil, de conjunctură, dar a existat ceva general valabil. Ca să conduci o maşină trebuie să ştii o grămadă de legi de circulaţie... ca să trăieşti cum trebuie, Dumnezeu a lăsat 10. Nu e formidabil?“

Anca Sigartău este actriţa în jurul căreia se deschid ferestre şi uşi către lumi noi, invitându-te să păşeşti. “Pentru un artist contează Totul. Dar în special direcţia în care duci Totul. Talentul se moşteneşte de la Tatăl ceresc. De aceea se numeşte har... Este talantul din poveste”, spune Anca.

A învăţat să fie actriţă de la tot ce o înconjoară: oameni, natură, experienţe. Arta s-a inspirat întotdeauna din viaţă. Dar ca să ajungi la performanţe este nevoie de parteneri talentaţi, de prieteni. Anca Sigartău a întâlnit de-a lungul timpului oameni minunaţi şi pe câţiva dintre ei i-a numit prieteni, dar… „Nu m-am gândit la un secret al prieteniei. Nu cred că există un secret. Iubeşti pur şi simplu”. Scurt, cuprinzător, dar atât de clar şi de adevărat. Iubirea le cuprinde pe toate.