Anna Ravliuc

„Împarte bucuria cu toată lumea şi tristeţea nu o arăta nimănui!”

Articol de Loreta Popa

Ca pictor, încearcă să trăiască în armonie cu lumea... Ca designer, acceptă provocarea şi dialogul cu ţesătura, păstrează şi promovează tradiţia şi cultura neamului românesc. Anna Ravliuc este un artist care nu cunoaşte frica. Mai ales cea de culoare. Ea pictează numai în culori curate. Nu se teme de viaţă. Iubeşte tot ce aceasta îi oferă, cu bune şi cu rele.

Povestea Annei Ravliuc a început la Cernăuţi, la graniţa dintre două lumi, Ucraina şi România. Mama ei i-a dăruit dragostea pentru arta populară românească şi ucraineană. Drept urmare, Anna a studiat pictura şi astăzi este una dintre cele mai cunoscute şi iubite pictoriţe impresioniste moderne.

Anna Ravliuc ne-a deschis porţile unei lumi pe care nu avem oricând prilejul să o descoperim. Intuitiv, privind lucrările artistei, înţelegem adevărata valoare a artei sale. Reflecţii vizuale ale unui cântec vechi, ale unei legende, se răsfrâng în ochii şi sufletul celui care se opreşte o clipă şi le priveşte. Anna s-a înconjurat de mister pentru că un artist fără aura aceasta nu cunoaşte rafinamentul. Arta ei are culoare, graţie, feminitate şi originalitate. Nu este uşor să nu te repeţi, dar ea a reuşit. Anna dă pur şi simplu foc pânzei cu iubirea ei. Oamenii ajung să îmbătrânească atunci când nu mai cred în miracole, când uită poveştile şi când visul, curcubeu al culorilor, devine alb-negru.

Când a venit în România nu ştia limba, era cu copilul, singură, n-avea rude şi nici prieteni. A venit în România în Ajunul Crăciunului. Nu ştie de ce a făcut pasul acesta, aşa a simţit, sunt lucruri pe care nu le poate explica. Toate temele sale din tablouri s-au născut în România: femeia, iubirea, atitudinea faţă de viaţă, Dumnezeu, sentimentul, provocarea şi sinceritatea. Americanii spun despre ea că e cel mai bun pictor impresionist şi colorist din lume. De altfel, a fost în America şi a văzut ce înseamnă business-ul în artă, ce înseamnă ca munca ei să fie valorificată. Anna nu a făcut expoziţia cu vânzare în România pentru că preţurile tablourilor ei nu sunt chiar accesibile. Dacă ar scădea preţurile cota pe piaţa din SUA ar face la fel, iar galeristul care se ocupă de ea ar putea să rezilieze contractul.

Femeia înseamnă pentru Anna o fiinţă liberă şi independentă, raţională şi romantică, simplă şi încântătoare, pământeană şi divină. Un etern mister… De ce femeia în majoritatea pânzelor sale?

„Femeia conduce, ea şopteşte, ea îndrumă”, spune Anna Ravliuc. „Ea este baza. Dacă femeia nu este echilibrată, lucrurile nu merg bine. Am făcut în şcoala generală pictură, apoi la liceu, am terminat şi Academia, dar spuneam că nu vreau să fiu pictoriţă. Toţi îmi spuneau asta în copilărie, dar eu nu mai voiam să aud, aşa este felul meu. Voiam să fiu orice altceva decât mi se spunea că voi fi. Dar acum dacă nu lucrez o săptămână nu mă simt bine. Eu vorbesc cu tablourile mele. E o relaţie specială. E ca atunci când faci dragoste. Ai nevoie de intimitate, de linişte, să nu vadă nimeni, e ceva misterios, magic. Prin lucrările mele vreau să reamintesc adevărurile uitate în marea forfotă a zilelor de azi, iar prin culorile creaţiilor mele să dau viaţă visurilor copilăriei. Aş dori ca în sufletul vostru să vibreze mereu simfonia primăverii. Nu încerc să împac femeia cu bărbatul. Cu siguranţă avem o viziune diferită asupra vieţii, poate chiar şi o altă filozofie, dar... Există un dar care ne uneşte: iubirea. Pentru mine matriarhatul nu înseamnă o smerenie a bărbatului în faţa femeii sau o dictatură feminină. Matriarhatul în viziunea mea presupune o infinită încredere în intuiţia feminină, un extaz în faţa formelor delicate ale femeii, o ofrandă adusă misterului conceperii şi naşterii unei noi vieţi”.

Credinţa are un loc special în sufletul Annei Ravliuc. „Fiecare dintre noi suntem purtătorii unei genealogii. Aş vrea să le îngân cântecele de leagăn pe care le-am moştenit de la bunica mea; să-mi îmbrac nepoţica în straiele de domniţă ale mamei mele. Le voi povesti şi de ce a fost împuşcat bunicul meu de comunişti şi despre groaznicele chinuri ale Gulagului prin care a trecut tatăl meu, prizonier 20 de ani în Siberia pentru că era burghez. Aşa că am învăţat să iubesc ţara, libertatea. Libertatea te obligă, democraţia are limite foarte dure, aşa că am încercat să fac ceva, să vă arăt ce aveţi şi voi nu observaţi. Prin culorile mele eu cânt copiilor şi nepoţilor cântecele vechi. Vreau să le povestesc legende vechi şi vreau ca ei să le ştie. Vechiul cântec va dăinui prin ei. Credinţa e limita, e posibilitatea mea. Înălţimea la care pot urca şi adâncimea la care pot coborî, fantezia minţilor şi adâncimea sufletului. Privilegiul de a iubi şi de a ierta, puterea de a opri şi forţa de a merge înainte... Toleranţa ca şi răbdarea, sigur că sunt măsuri de înţelepciune, într-o anumită limită”, afirmă artista.

În privinţa prieteniei lucrurile sunt clare. „Am prieteni de la şcoală cu care şi acum suntem la fel de sinceri cum eram în copilărie. Greu de spus cum am păstrat prietenia, poate educaţia idealistă, poate cărţile citite împreună, poate taberele de vară sau vacanţele de iarnă petrecute împreună. Sau poate nu am lăsat ura şi invidia să ne întunece mintea şi suflete. O să-i întreb şi pe ei şi o să-ţi spun şi părerea lor”, mă mângâie cu vocea ei caldă Anna.

De mică s-a îndrăgostit de portul popular tradiţional, de tot ce înseamnă pământ românesc. Ce înseamnă pentru ea patriotism? „Pământul care m-a chemat, cântecele pe care le-am învăţat, peisajele care mă fascinează, lumea care mă inspiră. A fi patriot înseamnă să fii mândru de ţara ta oriunde eşti, să fii util şi s-o serveşti cu plăcere, oricând e nevoie, să laşi urmaşilor ţara mai curată, mai bogată, mai liberă. Mă întrebai care este cea mai frumoasă rugăciune pe care sufletul meu o poartă. Nu ştiu ce e frumos pentru Dumnezeu... Omul judecă după mintea sa. Ce e frumos pentru mine, poate fi banal pentru alţii, şi invers. Nu m-am gândit la frumuseţea, ci la sinceritatea rugăciunii”, spune Anna Ravliuc.

Am întrebat-o ce crede despre talent şi am aflat că este un dar destul de greu de purtat. „Părinţii lui Beethoven nu erau talentaţi, Leonardo da Vinci a fost fiul nelegitim unui notar şi al unei ţărănci,  lista continuă la nesfârşit. Eu cred că talentul e un har de la Dumnezeu, povara pe care nu oricine o poate duce. Societatea, de obicei, respinge talentul care este menirea, soarta, destinul individului şi rolul lui în dezvoltarea acestei societăţi şi poate a omenirii întregi. Pentru un artist contează să-şi lase amprenta în istoria artei, să fie recunoscut în ţara lui până când e în viaţă. (Mai rar)…”

Anna colindă această ţară, vizitează satele, oraşele ei, iubeşte oamenii şi locurile ei sfinte. „Nu numai în sate se păstrează obiceiurile vechi. Am văzut oraşe unde lumea continuă tradiţii şi obiceiuri lăsate de strămoşi. Poate mai modernizate, poate cu mai mult umor, dar cu respect pentru strămoşi şi obligaţii pentru următoarea generaţie. Din păcate, în România obiceiurile sunt păstrate numai la ţară şi numai în anumite zone. În centrul  României cu greu găseşti un costum autentic, cântecul bunicii, sau reţeta ei păstrată de nepoţi. Mereu îmi amintesc de copilăria mea. Am mai multe amintiri frumoase de atunci. De ziua mea, mama acoperea patul în care dormeam cu lalele şi eu mă trezeam cu parfumul «poveştii florilor...». La noi primăvara vine mai târziu şi lalelele din grădină încă nu apăreau, dar mama întotdeauna găsea flori... Şi făcea un tort imens, pentru prieteni şi colegii mei, tort în forma coşului cu flori... Toate amintirile mele despre copilărie sunt frumoase. Sunt fericită pentru că fac ceea ce-mi place şi nu sunt presată de nimic. Lucrez pentru mine, pentru sufletul meu, pentru fata mea şi pentru cei care îmi urmăresc cariera. Eu ca pictor m-am maturizat aici în România. Sunt pictor român. De fiecare dată când am expoziţie în străinătate iau cu mine un port românesc. De-al meu, de acasă. Două sfaturi mă urmăresc şi m-au ajutat în viaţă. De la tata, pentru minte: «Nu crede, nu te teme, nu implora!». De la mama, în suflet: «Împarte bucuria cu toată lumea şi tristeţea nu o arăta nimănui!»“.

Aşa s-a încheiat dialogul nostru, în ritmul blând al iubirii faţă de părinţi, cei care te-au adus pe lume cu frumuseţea scânteii lor divine. Nu pot totuşi să nu amintesc aici de succesul răsunător pe care Anna l-a avut la „Ziua Porţilor Deschise pentru tineri“ la Ambasada României din Beijing, impresionând întreaga asistenţă cu suita de obiecte vestimentare ce-i purta semnătura. Sub titlul “Urmele strămoşilor uitaţi“, a expus în saloanele ambasadei o serie de lucrări plastice reprezentând portul tradiţional românesc femeiesc din diferite regiuni şi a crezut de cuviinţă să prezinte cu ajutorul studentelor aflate la studii la Bejing şi câteva creaţii cu puternice influenţe tradiţionale. Cât despre ceea ce face acum, ei bine, avem tot timpul să vorbim…