Creştinul este dator ca din când în când să cunoască însingurarea. Nu din cauza unei tristeţi sau din ură faţă de lume, ci trebuie să ajungă la ea cu bucurie şi de bunăvoie. Dar având în vedere că omul este creat după chipul lui Dumnezeu care nu este singur, ci Unul în Treime, nu putem să nu ne întrebam dacă nu cumva însingurarea contrazice ceea ce înseamnă a fi o persoană după chipul Sfintei Treimi.
Din Sfânta Scriptură cunoaştem că Mântuitorul Şi-a făcut ucenici de care nu Se despărţea, locuia în mijlocul oamenilor, mergea prin mulţimi şi cu mulţimile după El, dar, din când în când, Se însingura. O făcea fie după un moment foarte important din activitatea Lui (de exemplu după ce a săturat mulţimile flămânde prin minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti), fie înainte de momentul important din lucrarea Sa (cum a fost rugăciunea din Ghetsimani, înainte de răstignirea Sa). Se însingura nu pentru a fi singur, ci pentru a comunica mai intim cu Părintele Său. Aşadar, dacă Mântuitorul a simţit nevoia ca om, să Se însingureze de oameni şi să rămână cu Sine Însuşi, atunci nu mai avem niciun motiv să credem că însingurarea contrazice comuniunea.
Citeşte tot articolul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu