Credinţa şi frica de Dumnezeu conduc la conştiinţa păcatului[1], care la rândul ei naşte pocăinţa dureroasă pentru răul săvârşit şi năzuinţa fierbinte pentru binele ce trebuie săvârşit. Este lucrarea lăuntrică a înnoirii omului vechi printr-un om nou, renăscut prin harul Spovedaniei.
Dacă harul Botezului oferă credinţa, harul Spovedaniei sus ţine neîncetata luptă cu păcatul şi necontenita înnoire în duh. Pornind de la păcatele grave cu fapta, conştiinţa se judecă pe sine în faţa lui Dumnezeu, până ce omul ajunge să curăţească gândurile şi intenţiile cele mai fine din lăuntrul lui.
Conştiinţa păcatului dovedeşte capacitatea omului de a se învinge pe sine însuşi, răul din lume şi duhurile satanice din văzduh. Creştinul este biruitor nu prin orgoliu, dovadă a inconştienţei, ci prin smerenie, dovadă a conştiinţei limitelor condiţiei omeneşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu