De ce apar coşmarurile şi cum le putem preveni

Pe lângă evenimentele majore din viaţa noastră şi stresul zilnic, coşmarurile mai pot avea o varietate de cauze. Multe dintre ele pot fi uşor controlate şi, deci, coşmarurile pot fi prevenite.

Coşmarurile încep să ne afecteze somnul, de regulă, de la vârsta de zece ani. Visele urâte sunt mai frecvente în cazul fetiţelor decât al băieţilor şi pot fi declanşate de întâmplări care fac parte din rutina zilnică a copilului.

Coşmarurile continuă în viaţa adultă, uneori cu o intensitate mai mare. Specialiştii le cataloghează, în general, drept modul în care creierul nostru procesează stresul şi temerile noastre de peste zi. Principalele cauze ale coşmarurilor care apar la intervale relativ scurte de timp sunt evenimentele nefericite majore din viaţa noastră (pierderea unei persoane dragi sau un accident, de exemplu), precum şi un nivel crescut de stres la serviciu sau acasă. Dar în lipsa acestor factori, coşmarurile mai pot apărea din următoarele motive:

Am început adminsitrarea unui nou medicament.

Am renunţat brusc la alcool (în cazul în care eram obişnuiţi să consumăm zilnic).

Am băut prea mult alcool.

Am mâncat cu puţin timp înainte de a merge la culcare.

Am consumat droguri.

O infecţie însoţită de febră mare.

Somnifere sau alte medicamente ori ceaiuri pentru combaterea insomniei, care nu au fost prescrise de un medic.

Am întrerupt administrarea unor medicamente, cum sunt somniferele sau analgezice opioide (hidrocodona, oxicodona).

Dacă se repetă în mod obsesiv, cauza poate fi o tulburare de respiraţie în timpul somnului (apneea în somn, de exemplu, care constă în oprirea temporară a respiraţiei pe parcursul nopţii), stresul posttraumatic, anxietatea sau depresia.

Le poţi preveni prin mişcare şi alimentaţie

Persoanele care fac mişcare zilnic, cel puţin 30 de minute, adorm mai repede, au un somn mai profund şi mai odihnitor şi, în plus, au rareori coşmaruri, comparativ cu cele care nu duc o viaţă activă.

Înainte de culcare, ar trebui să avem doar activităţi relaxante. Nici cărţile pe care le citim în pat, nici filmele la care ne uităm nu trebuie să ne strice starea de spirit.

Una dintre soluţiile cele mai evidente care ţin de dietă este să evităm cafeina şi consumul de alcool înainte de culcare, spune nutriţionista britanică Sara Stanner, specialist telegraph.co.uk.

Deşi multă lume crede că dacă bea un pahar cu vin înainte de culcare va adormi mai uşor, de fapt alcoolul nu face altceva decât să ne agite în somn, inclusiv să ne provoace coşmaruri.

Alimente pentru somn liniştit

Potrivit specialistei Sara Stanner, există câteva alimente care, consumate în timpul zilei, au rolul de somnifere uşoare pe parcursul nopţii. Este vorba despre fructele, legumele, nucile şi cerealele care conţin animoacidul numit triptofan şi care stimulează sinteza serotoninei şi melatoninei (hormoni ai somnului). Albuşul de ou, algele marine, codul, soia, seminţele de dovleac, migdalele, dar şi laptele sunt surse importante de triptofan.

O dietă bazată pe fructe şi legume proaspete, însoţite de ulei de măsline, pe fructe de mare şi peşte ne ajută, de asemenea, să avem un somn liniştit şi lipsit de vise urâte.

Sursa: m.adevarul.ro

Cum este afectat creierul de problemele cu somnul

Visatul cu ochii deschişi este una dintre consecinţele tulburărilor de somn şi, de fapt, motivul pentru care insomniacii întâmpină adeseori dificultăţi de concentrare şi probleme în a-şi duce sarcinile de la serviciu la bun sfârşit. De vină sunt, de fapt, modificările în creier cauzate de privarea de somn, potrivit unui studiu.

„Am descoperit că persoanele care suferă de insomnie au probleme în a-şi activa zonele cerebrale necesare pentru a-şi pune memoria lucrativă la treabă şi, de asemenea, nu-şi pot inactiva regiunea cerebrală care ne face să visăm cu ochii deschişi“, explică Sean P. A. Drummond, de la Universitatea din California, autorul unui nou studiu care explică de ce apar dificultăţile de concentrare la persoanele cu tulburări de somn.

Studiul a urmărit, prin intermediul rezonanţei magnetice funcţionale, activitatea cerebrală a 25 de persoane diagnosticate cu insomnie şi alte 25 fără probleme de somn. Vârsta medie a participanţilor a fost de 32 de ani.

În cadrul cercetării, pe măsură ce testele au devenit mai dificile, participanţii cu un somn odihnitor şi-au pus la bătaie mai multe resurse din zona cerebrală responsabilă cu memoria lucrativă – în special cortexul prefrontal dorsolateral, în timp ce insomniacii nu au fost capabili să-şi activeze această regiune aşa cum cereau sarcinile.

Iar când testele s-au complicat şi mai mult, voluntarii cu insomnie prezentau activitate cerebrală intensă în zonele care ne fac să visăm cu ochii deschişi, să ne zboare mintea, în loc să se activeze regiunile care ne ajută să ne concentrăm.

Rezultatele, publicate în revista de specialitate „Sleep“ „ne ajută să înţelegem că unele aspecte ale insomniei reprezintă nu doar o problemă pe parcursul nopţii, ci şi în timpul zilei“, potrivit autorului cercetării americane.

Datele Academiei Americane pentru Sănătatea Somnului arată că între 10% şi 15% din adulţi suferă de insomnie, ceea ce le afectează viaţa de zi cu zi.

 

Sursa: m.adevarul.ro

Nu trebuie să disprețuim lumea, ci patimile ei!

Convorbiri duhovniceşti cu Părintele Ambrozie Iurasov

Cât de mult ar trebui să iasă Biserica în întâmpinarea provocărilor moderne şi cât de mult spaţiu ar trebui acordat problemelor vieţii contemporane în predică şi în călăuzirea oamenilor?

Nu Biserica trebuie să ne iasă în întâmpinare, ci noi trebuie să tindem spre ea. Dacă Biserica este Trupul lui Hristos, iar noi suntem mădularele Lui, atunci trebuie să tindem spre Hristos, care ne întinde braţele şi ne ia sub ocrotirea Sa.

Foarte mulţi oameni înţeleg prin Biserică o organizaţie de conducători. Ei spun: "Fabrica nu ne vine în întâmpinare; ea ar trebui să ne ofere anumite privilegii..." în aceiaşi termeni vorbesc şi despre Biserică. Dar dacă am gândi astfel, Biserica ar trebui să închidă ochii la patimile omului, aşa cum se întâmplă şi în Occident, iar bisericile ar fi mereu goale. Poporul rus s-a obişnuit cu rigorile, cu claritatea, deoarece el ştie că acestea îi dau omului viaţa, har şi mântuire veşnică.

Un sportiv (spre exemplu, cel care sare în înălţime) ştie că există o ştachetă şi că s-a atins un record mondial după care se poate orienta şi înţelege dacă sare bine sau nu, sau dacă mai e cazul să se antreneze. La fel stau lucrurile şi în lumea duhovnicească: Biserica trebuie să indice plinătatea, punctul culminant la care trebuie să ajungă omul, desăvârşindu-se. Dacă n-ar fi existat o regulă, omul n-ar fi ştiut cum să se mântuiască şi la ce nivel este. Un om care nu are o viaţă duhovnicească este mort sufleteşte, având ochii lăuntrici închişi, iar când ajunge la spovedanie nu-şi mai vede păcatele sale şi nu mai ştie pentru ce trebuie să se pocăiască. De obicei, scapă cu următoarele cuvinte: "N-am omorât, n-am jefuit". Din aceste motive, orice om trebuie să cunoască Evanghelia şi regulile apostolice, ca să poată ajunge la desăvârşire şi la starea în care a fost Adam înainte de căderea în păcat. Toate predicile se cuvine să fie pătrunse de duhul Evangheliei, fiindcă ea conţine măsura mântuirii, însuşi Hristos a spus că legile date de El sunt uşoare şi că, dacă omul le va împlini, va dobândi pacea lăuntrică şi liniştea: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.

Oare credeţi că ar fi posibilă o oarecare uşurare a cerinţelor faţă de oamenii împovăraţi de problemele grele ale vieţii de azi?

Oricum, omul şi-a uşurat viaţa atât de mult neîmplinind poruncile, încât o ţară întreagă nu mai poate ieşi din mocirla păcatelor. Dacă copilul ar fi fost educat de la bun început în duhul Evangheliei, el n-ar fi ştiut ce înseamnă să bea, să fumeze, să înjure. Desigur, omul are şi căderi. Să zicem că un om merge pe o cale dreaptă, dar se abate de la ea şi cade în prăpastie; însă în loc să încerce să iasă din ea, să se salveze, el se afundă tot mai mult, lovindu-se de pietre. Care-i atunci varianta cea mai bună: a merge pe calea cea dreaptă alături de Biserică sau a te cufunda tot mai mult acolo unde inevitabil te aşteaptă sfârşitul?

Bineînţeles, calea lui Hristos este spinoasă, dar este dreaptă şi mântuitoare, fiindcă îndrumătorul nostru este Dumnezeu însuşi. El ne ia de mână şi ne salvează. Dar foarte mulţi oameni se bazează doar pe ei înşişi, renunţă la ajutorul lui Dumnezeu şi se prăbuşesc în prăpastie. Pe această cale a pierzaniei merge un număr foarte mare de oameni, deoarece poporul este samavolnic şi iubitor de plăceri.

Toate problemele care apar în viaţa noastră se datorează faptului că mergem pe calea greşită. Dumnezeu a spus: Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă, însă atunci când prioritatea vieţii noastre nu este mântuirea sufletului, ci binele pământesc, totul se prăbuşeşte şi apar problemele.

Ce poziţie vă este mai apropiată dumneavoastră personal: izolarea între zidurile de piatră sau implicarea în problemele ce frământă lumea?

 

Apostolul Pavel a spus: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng (Romani 12, 15). Preotul, chiar dacă aparent este izolat prin ziduri de această lume, se implică cu trup şi suflet în viaţa fiecărui om. Închipuiţi-vă un vapor şi bordul acestuia, care separă un om aflat pe el de marea în care se îneacă oameni. Dacă omul dispune de toate mijloacele necesare în caz de înec: frânghii, pârghii, el va salva oameni şi va avea posibilitatea să salveze mult mai mulţi decât în cazul în care ar încerca să-i salveze aruncându-se el însuşi în mare; făcând astfel, s-ar îneca împreună cu ceilalţi. Pentru a salva pe cineva trebuie să ştii cum s-o faci şi să dispui de mijloacele necesare pentru a reuşi. Iar mănăstirile oferă această învăţătură.

Care e limita dintre încrederea în propriile puteri, împovărate de această lume şi de patimile ei, şi adevăratul ascetism?

Pacea cu această lume înseamnă vrăjmăşia cu Dumnezeu. "Nu iubiţi cele ale lumii" se zice în Sfânta Scriptură. Ce se are în vedere, de fapt? Nu fiţi prieteni cu ceea ce întruchipează lumea. Pentru că ea poate promite multe, dar să nu ofere nimic în schimb, în afară de întristare şi dezamăgire. Trebuie să dispreţuim nu lumea în sine, ci patimile în care trăieşte ea.

În Epistola către Corinteni Apostolul Pavel scrie: V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume (I Corinteni 5, 9-10). Putem trăi în lume, iubindu-i şi cuprinzându-i pe toţi în inima noastră, după cum spune şi Cuviosul Serafim de Sarov: "Mântuieşte-te pe tine însuţi şi-n jurul tău se vor mântui mii de oameni".

Extras din cartea "Îndrumar creştin pentru vremurile de azi"

Conţinutul creştin al rugăciunii către Iisus Hristos

Rugăciunea către Iisus Hristos se îndreaptă de către minte către Iisus Hristos aflat de la Botez în inimă, ca în centrul persoanei umane capabilă de o simţire tot mai vie a prezenţei Lui. Pentru această rugăciune inima nu e un loc gol, ci are pe Hristos în ea. Se numeşte "rugăciunea minţii” pentru că năzuieşte să nu mai aibă nimic altceva în minte în vremea ce o face. Şi ea se îndreaptă spre Iisus Hristos, aflat în inimă pentru a o face să-şi actualizeze o simţire cât mai intensă a prezenţei Lui, amintindu-i de această prezenţă a Lui în ea. Rugăciunea îi cere Lui în mod principal să facă inima să-I simtă prezenţa Lui.

Temeiul pentru credinţa că Iisus Hristos se află de la Botez în inimă îl avem în cuvântul Sf. Apostol Pavel: "Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27) sau "Hristos să se sălăşluiască în inimile voastre” (Ef. 3, 17) etc. Dar şi în cuvintele Domnului Hristos către Tatăl: "Eu întru ei şi Tu întru mine” (În 7, 13); sau: "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el... (Ioan 14, 23).

Dar aceasta nu înseamnă o confundare între Hristos şi cel în care locuieşte El. De aceea nici rugăciunea celui din urmă nu se adresează către sine însuşi. Aceasta nici n-ar mai fi propriu zis rugăciune. Confuzia aceasta o fac cei ce confundă persoanele într-o unică esenţă sub influenţa vreuneia din religiile orientale panteiste, care nu cunosc decât esenţa lumii acesteia, cu toate insuficienţele ei, în sens panteist. Ceea ce practică aceia este doar o metodă prin care încearcă să pună în valoare unele din puterile esenţei unice care le este proprie şi lor.

Rugăciune nu poate fi nici aceea îndreptată spre un "Iisus” care nu e şi Hristos, sau Dumnezeu, un Iisus asemenea unui proroc din Vechiul Testament.

Numai unul Iisus Hristos care e o persoană dumnezeiască, infinit superioară lumii create de ea din nimic, având viaţa prin ea însăşi, deci fără început şi fără sfârşit. Acesta este sensul persoanei către care se îndreptează rugăciunea credinciosului creştin.

Şi acest sens e precizat stăruitor prin toate cuvintele rugăciunii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". I se spune întâi "Doamne”, arătându-L că stăpân peste toate. Aşa I se adresau încă Apostolii cercetându-l ca Dumnezeu. Vom da câteva exemple, Apostolul Petru îi zice: "Doamne oare Tu să-mi speli mie picioarele” (Ioan 13, 6). Toma îi spune: "Doamne, nu ştim unde Te duci; Şi cum putem şti calea?” (Ioan 14, 5). Cu atât mai mult îl numeşte astfel acelaşi Apostol după Înviere: "Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28).

La rugăciune I se spune nu numai "Iisuse” ci "Iisuse Hristoase”, "Fiul lui Dumnezeu” contrar iudeilor care nu voiau să-L admită că atare. Arhiereul Caiafa Îi spune: "Jură-te pe Dumnezeul cel viu, că ne spui nouă că eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 26, 63).

În continuare în această rugăciune se cere lui Iisus Hristos "miluieşte-mă pe mine, păcătosul.” Aceasta iarăşi îl prezintă pe Hristos ca Dumnezeu. De aceea această cerere nu i-o pot adresa nici practicanţii metodei care socotesc că se pot întări prin propriile puteri, nici grupările care refuză indirect să-L considere pe Hristos ca Dumnezeu.

Şi ce-şi poate da omul folosindu-se de fondul esenţei sale, fie că e văzut în persoana proprie, fie în al altora, purtător al numelui Iisus, sau al altui "iniţiat” sau al vreunui proroc?

Îl poate scăpa de slăbiciunile legate de lumea aceasta şi mai ales îl poate scăpa de moarte prin înviere şi viaţă de veci? Îl poate scăpa de nonsensul unei existenţe supusă mizeriilor şi morţii, de care suferă lumea aceasta?

Iată cum întreg textul rugăciunii creştine adresată lui Iisus Hristos ca lui Dumnezeu personal făcut din iubire, frate cu oamenii, are un rost pe care nu-l poate avea practicarea unei metode care confundă pe Iisus cu o esenţă neputincioasă sau o rugăciune adresată unui Iisus egal cu un proroc.

Şi rostirea rugăciunii a fost legată de unii din practicanţii ei cu respiraţia pentru a nu lăsa nicio clipă pe cel ce o rosteşte lipsit de ea. Aflăm în texte creştine foarte vechi recomandarea să ne unim gândul la Iisus Hristos cu fiecare respiraţie a noastră.

Părintele Dumitru Stăniloae

Fii întotdeauna aşa cum ai dori să fii în clipa sfârşitului tău

Cine vrea să-L primescă pe Hristos în inima sa, acela trebuie să se cureţe printr-o pocăinţă adevărată! Să cunoască din legea lui Dumnezeu păcatele sale şi să le cureţe prin pocăinţă, dar mai ales să ceară iertarea lor de la Dumnezeu şi atunci va veni la el Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu Evanghelia Sa şi-i va da nu o mângâiere a lumii acesteia, ci una pe care lumea nu o poate primi. Să ne pocăim şi noi şi să ne socotim vrednici de orice: şi Hristos Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, ne va învrednici de mila Sa; căci El priveşte spre cei smeriţi şi le dă lor harul Său.

Omul are numai o inimă: când ea caută pe cele vremelnice, atunci uită de cele veşnice; iar când se întoarce spre cele veşnice şi se adânceşte în ele, atunci uită de cele vremelnice şi nu-i pasă de ele.

Două feluri de griji: faţă de cele vremelnice şi faţă de cele veşnice, două feluri de iubire, faţă de cele vremelnice şi faţă de cele veşnice, nu pot fi în inimă. Neapărat va precumpăni una din cele două: sau cele vremelnice, sau cele veşnice.

Moartea pe nevăzute umblă după om. Ea îl ajunge pe el acolo unde el nu a aşteptat-o niciodată; îl ajunge când el nici nu s-a aşteptat; îl ajunge astfel cum nu s-a gândit niciodată.

Deci fii întotdeauna aşa cum ai dori să fii în clipa sfârşitului tău. Cugetă la acest lucru, ia aminte la tine însuţi şi nu vei vrea nici cinste, nici slavă, nici bogăţie, nici alte privilegii şi desfătări ale lumii. Gândeşte-te că vei muri astăzi sau mâine; atunci toată deşertăciunea va pieri din inima ta.

Ce folos are din cinste, slavă, bogăţie şi privilegii aceluia care a ajuns la sfârşitul vieţii? Dă-i împărăţie, dă-i munţi de aur, el nu le va da nici un fel de atenţie. Un singur gând, o singură grijă are el: cum să plece de aici cu o nădejde de mântuire şi de fericire.

Deci agoniseşte-ţi o astfel de întocmire şi tu; fiecare zi să o socoţi că este cea de urmă zi a vieţii tale şi aşteaptă, că Domnul te va chema. Cu o astfel de întocmire nimic în lumea aceasta nu îţi va părea atrăgător şi dacă vei sta mereu la această strajă şi vei veghea, apoi vei avea un sfârşit bun.

Deci acum, în timpul vieţii pământeşti, coboară-te des cu mintea în iad, ca să nu te coborî acolo cu trupul şi cu sufletul pentru veşnicie.

 

Sfântul Tihon, episcop de Voronej

Povestea celor doi lupi

A fost odată un bătrân indian care și-a chemat nepoții  în jurul său pentru a le spune o poveste. S-au așezat cu toții în jurul focului și apoi bunicul a început să le spună povestea.

 

“Eu sunt câmpul de bătaie dintre doi lupi: unul alb şi unul negru. Lupul alb este bun, blând şi inofensiv. El trăieşte în armonie cu tot ceea ce se găseşte în jurul lui şi nu se simte atacat atunci când nimeni n-a avut această intenţie. Lupul bun luptă doar dacă e corect să o facă şi când trebuie, pentru a se proteja pe el sau pentru a-şi apăra familia. Are grijă de toţi ceilalţi lupi din haita sa şi nu se comportă niciodată altfel decât este.

Dar în interiorul meu trăieşte şi un lup negru, iar acesta este foarte diferit. El este agitat, mânios, nemulţumit, invidios şi temător. Până şi cel mai neînsemnat lucru îl face să izbucnească într-o criză de furie. Se luptă cu toată lumea, tot timpul, fără niciun motiv. Nu poate gândi limpede, pentru că lăcomia de a avea mai mult, mânia şi ura îl copleşesc. Dar este o mânie inutilă, dragilor, deoarece această mânie nu va schimba nimic. El caută ceartă oriunde merge şi de aceea o găseşte cu mare uşurinţă. Nu are încredere în nimeni şi nu are prieteni adevăraţi.

Nepoții au stat tăcuți și înmărmuriți cu ochii la bunicul lor, când una dintre nepoțele l-a întrebat:

„Bunicule, care dintre lupi va câștiga?”

Bunicul a zâmbit și nu a spus nimic pe moment, replicând după aceea:

“Lupul pe care îl hrănesc cel mai des”.

 

 

Jurnal Spiritual

 

 

 



Cuvintele crează lumea în care trăim!

În fiecare zi, o persoană normală rosteşte în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta înseamnă, puse laolaltă, peste 100 de cărţi a câte 500 de pagini. Dar cât la sută din aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util sau frumos? Câte din aceste o sută de cărţi ar fi pline de bârfe, nimicuri, înjurături, minciuni, exagerări, vorbe grele? Ce titluri ar avea aceste cărţi? Şi în câte pagini am putea înghesui acele cuvinte care au adus bucurie, au construit, au mângâiat, au vindecat ori au creat?

 

Limbajul omenesc - între dar şi blestem

 

Fiecare lucru are un nume. Există şi lucruri nenumite, fie că nu e bine să le dăm un nume al lor şi le chemăm pe ocolite, fie că, pur şi simplu, nu avem putinţa să le găsim o denumire. Căci limbajul omenesc, pe cât de minunat este, dându-ne aripi să ne pictăm lumea în cuvinte fel şi chip, pe atât este uneori de hain.

Adevărata comunicare între oameni este de la suflet la suflet, iar vorbele adesea nu fac decât să încurce, să ne lase neputincioşi în faţa lucrurilor de negrăit pe care uneori le întrevedem pe sub pleoapa inimii şi am vrea să le strigăm tuturor, dar nu avem cuvinte.

Omul este singurul care poate comunica prin cuvinte. Ce alt dar mai minunat decât cuvântul a primit omul de la Dumnezeu? Cum ar fi fost lumea noastră fără poezie sau fără şoapte? Cum ne-am fi putut împărtăşi bucuriile şi transmite cunoaşterea şi experienţele? Este acesta un dar, cu siguranţă, căci vindecă suflete şi creează lumi, dar este uneori şi un blestem. Căci cuvintele adesea sunt trădătoare, duplicitare, insuficiente sau inutile. Le chemăm, dar ele fug tocmai atunci când avem mai mare nevoie de ele, lăsându-ne singuri şi neînţeleşi în clipele cele mai adânci ale vieţii: “nu ştiu cum să-ţi spun...”, “n-am cuvinte...”.

Astăzi, mai mult ca oricând, cuvintele nu mai au înţelesul şi puterea pe care le aveau odinioară. Orice cuvânt, prin simpla lui rostire, reprezintă un act magic, pe care noi nu-l mai pricepem. Fiecare cuvânt reprezintă o invocaţie, o declanşare a forţei strămoşeşti a lucrului pe care îl numeşte. Cuvântul creează! Nu este o metaforă. Cuvintele creează lumi.

De aceea nu e bine să cobim, căci invocând lucrul rău, îl ajutăm să se înfăptuiască. De aceea, nu e bine să fim pesimişti, căci atragem asupra noastră necazuri. De aceea, dacă spunem prea des despre noi că suntem neputincioşi ori nevrednici, chemăm la noi neputinţa şi nevrednicia. Şi de aceea cei care, în fiecare dimineaţă, îşi spun “voi reuşi”, până la urmă reuşesc.

Cuvântul poate distruge

Ce-ar fi să facem un simplu exerciţiu într-o zi, în care să tragem o linie pentru fiecare vorbă urâtă şi pentru fiecare cuvânt negativ pe care l-am spus, iar pe o altă coloană, să ne oprim şi să notăm câte un plus pentru fiecare cuvânt bun (şi sincer) rostit? La sfârşitul zilei, când am privi cele două coloane, mulţi ne-am îngrozi: aceasta este oglinda noastră!

Este foarte important să nu vorbim de rău.

Ipohondrii, cei ce mereu se laudă cu bolile lor imaginare, ajung să aibă aceste boli. Cei ce înjură des răspândesc în jur vibraţii negative, care îi afectează în primul rând pe ei înşişi şi le alimentează agresivitatea. Părinţii care îşi ceartă mereu copiii şi le reproşează că nu sunt buni de nimic, că nu vor reuşi în viaţă, vor fi principalii vinovaţi dacă se va întâmpla ceea ce le-au prezis fără voie copiilor.

Nu e aşa greu să renunţăm la cuvintele aspre, la insulte, la bârfe şi la minciuni. Trebuie doar să fim tot timpul conştienţi de răul pe care îl facem, şi celorlalţi dar şi nouă, rostind astfel de cuvinte.

Am vrea ca lumea în care trăim să fie mai bună şi aşteptăm mereu de la alţii să facă ceva: de la cei pe care i-am ales, de la cei mai bogaţi, de la cei mai puternici sau mai luminaţi.

Dar lumea se schimbă în primul rând atunci când o schimbăm noi, atunci când fiecare dintre noi se simte direct răspunzător pentru soarta sa, fără să dea vina pe alţii – pe guvern, pe destin, pe familie. Lumea se schimbă începând cu o vorbă bună.

Ce s-ar întâmpla dacă timp de o lună de zile am spune numai lucruri frumoase, corecte, adevărate? Mai întâi cei din jurul nostru ne-ar privi ciudat. Apoi, poate unii se vor îndepărta de noi, iar alţii se vor molipsi. E adevărat, de multe ori adevărul răneşte. Dar minciuna, mai ales când devine obişnuinţă – acea minciună nevinovată zilnică – ne macină în interior fără să ştim şi face rău şi celuilalt.

La fel şi vorbele urâte sau fără rost, care sapă în noi în fiecare zi, şi ne trezim într-o zi bolnavi fără să ştim cum ne-am îmbolnăvit ori obosiţi şi deprimaţi. Aşa se năruie lumea în care trăim, de la lucrurile mărunte de zi cu zi, de la vorbele care şi-au pierdut sfinţenia.

Ce e de făcut?

Să evităm minciuna, sub toate formele ei – fie că e vorba de omiterea adevărului, fie că e vorba de falsificarea lui.

Să evităm calomnia, prin care îi vorbim de rău pe alţii şi le producem neajunsuri. Să evităm discuţiile inutile, frivole, bârfele. Şi să nu rostim cuvinte urâte, aspre, jignitoare.

În schimb, să încurajăm şi să mângâiem de câte ori avem ocazia, să lăudăm când este cazul, să aducem lumină şi pace prin vorbele noastre, să ne rugăm, să mulţumim şi să iertăm!

Cu timpul vom vedea că şi sănătatea noastră va fi tot mai bună. Dar nu e de ajuns să rostim vorbe bune. Contează şi ce se află în spatele cuvintelor. Trebuie să fim sinceri şi să căutăm mereu adevărul, căci o vorbă bună rostită cu făţărnicie este tot o minciună.

Cuvântul poate distruge. Unele cuvinte au provocat războaie, moarte, nenorocire. Dar şi o simplă vorbă spusă cu răutate poate strica cuiva ziua, aşa cum un blestem poate nimici o viaţă de om.

Nu e departe de blestem nici presa negativă de astăzi, care ne îmbolnăveşte zilnic cu cuvinte precum “crimă”, “viol”, “bătăi”, “războaie”, “conflicte”, “accidente”, “moarte”. Aceste cuvinte, auzite atât de des, pătrund pe nesimţite în straturile cele mai adânci ale fiinţei noastre, ne tulbură echilibrul şi distrug liniştea din jurul nostru. Poate nici nu ar fi trebuit pomenite aici.

Deci este la fel de important să nu ascultăm cuvinte de rău.

Întotdeauna se va găsi un coleg sau o vecină care să ne ţină la curent cu ce se vorbeşte de rău despre noi: cum a râs cutare pentru că eram îmbrăcaţi mai modest, cum colegul de serviciu ne-a criticat pe la spate proiectul, cum vecina de la trei ne bârfeşte de câte ori avem musafiri. Să nu plecăm urechea! Nu contează ce spun ceilalţi! Contează să avem sufletul împăcat că am vorbit şi acţionat corect. Vorbele rele, fie că le rostim noi, fie că sunt despre noi şi le punem la suflet, distrug ceea ce am clădit. Pe primele să le evităm, pe celelalte să le ignorăm.

Să nu plecăm urechea nici când se vorbeşte de rău despre alţii. E ca şi cum noi înşine l-am vorbi de rău pe acela. Şi, cel mai important, să nu plecăm urechea la relele lumii. De când e lumea asta, mereu au existat crime, războaie şi accidente. Dar întotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decât cele rele. Presa de astăzi le selectează însă aproape numai pe cele rele. La ce ne foloseşte asta? La nimic. Ne otrăvim sufletele şi alungăm lumina din noi. Nu vom vedea niciodată o ştire la televizor prin care să ni se anunţe că au înflorit teii. Să căutăm cuvintele bune, iar dacă sunt rare şi nu prea dăm de ele, cel puţin să ne astupăm urechile la cele rele.

Puterea creatoare a cuvântului

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul. Cuvântul este creator. Dumnezeu a creat lumea şi lucrurile din ea prin rostirea numelor. Şi omul a fost creat cu această putere.

Noi am uitat de mult acest lucru, dar strămoşii noştri ştiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru că spiritele puteau să se materializeze prin simpla pronunţare a numelui lor. Şi tot de aceea rugăciunea vindecă, aduce lumină. Dar mai mult decât atât, orice cuvânt rostit poate crea o realitate, depinde însă ce se află în spatele cuvântului: câtă credinţă şi câtă iubire!

O simplă urare de drum bun adresată cuiva cu tot sufletul îl poate feri pe călător de rele precum un talisman. Aceleaşi cuvinte rostite la repezeală, cu gândul în altă parte, ori din politeţe, fără ca în realitate să-i dorim tot binele celui de care ne despărţim, sunt o mică insultă.

O urare sinceră de succes la examen sau pur şi simplul salutul zilnic de “o zi bună” sau de “Doamne-ajută” pot face minuni. O şoaptă dulce poate aduce un ocean de fericire. O vorbă bună spusă din inimă poate aduce echilibrul în sufletul unui om sau în jurul lui. Ce ne costă să o rostim? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie, poate stinge conflicte şi legă prietenii. Vorbă bună întotdeauna este ziditoare!

Dar nu e de-ajuns să ştim cum să vorbim. Trebuie să ştim şi când. Să ştim să-l ascultăm pe celălalt valorează adesea mai mult decât o vorbă bună. Tăcerea dă valoare cuvintelor.

Să nu încercăm binele cu de-a sila, când celălalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care să-l asculte. Tăcerea şi ascultarea îi dau celuilalt încredere, curaj şi liniştire. Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informaţii, chiar dacă nici ei şi nici noi nu ştim acest lucru. Dacă nu-i ascultăm cu atenţie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care îl au şi putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultând, îi ajutăm pe ceilalţi să ne aducă cuvântul cel bun, ascultându-i ne vine inspiraţia sau o idee salvatoare.

Trăim într-o lume ce s-a depărtat mult de rădăcinile ei spirituale, în care fie vorbim foarte mult fără să spunem nimic, mai mult din teama de a tăcea – căci tăcerea ne obligă să ne întâlnim cu noi înşine – fie stăm în faţa televizorului ori a calculatorului şi nu mai deschidem gura ore sau zile în şir.

Cuvântul este privit doar ca un instrument de comunicare, o înşiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. Am uitat că întotdeauna cuvântul vindecă sau ucide, creează ori distruge şi am uitat că noi suntem cei ce purtăm asupra noastră în fiece clipă această teribilă armă sau acest minunat talisman.

Ne lăsăm copleşiţi de depresie, stres, supărări şi atâtea boli care provin din acestea, când vindecarea este la îndemâna noastră: doar prin puterea cuvântului, rostind zilnic vorbe frumoase, pline de iubire şi adevăr!

Sursa: drumuricatretine.wordpress.com

Râvna de a fi bineplăcuţi Lui Dumnezeu...

Adevăratul creştin este neînfricat. El ştie că Dumnezeu, Ajutorul şi Ocrotitorul Său, este Atotputernic. El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovniceşte. El nu trăieşte pentru pământ şi pentru desfătările sale păcătoase, ci pentru cer şi pentru veşnicele lui bucurii duhovniceşti.

Un temei al vieţii duhovniceşti este râvna de a fi bineplăcuţi Lui Dumnezeu. Această râvnă este miezul vieţii duhovniceşti. Acolo unde este lipsă de râvnă spre a bineplăcea Lui Dumnezeu, acolo nu este viaţă duhovnicească. Pentru aceasta, cea dintâi grijă a credinciosului ce doreşte să înainteze în viața duhovnicească sau, dacă nu duce o astfel de viaţă, să pună din acea clipă început bun adevăratei vieţi după Dumnezeu, este de a aprinde această râvnă în inima sa.

Dar ce fel de râvnă pentru o viaţă bineplăcută Lui Dumnezeu putem avea în condiţiile noastre grele de viaţă?, vor întreba unii. Ei îşi îndreptăţesc râvna lor slabă prin împrejurările grele de viaţă. Dar oare aceasta să fie pricina? Oare ţine râvna de împrejurări prielnice? Cum putem atunci lămuri că râvna cea mai mare - râvna Apostolilor - s-a vădit în cele mai grele situaţii, în necazuri, în prigoane şi chinuri (II Cor4, 8-9).

Râvna ţine de credinţa, nădejdea şi dragostea de Dumnezeu şi nu de împrejurările exterioare ale vieţii. Dacă nevolnică îţi este credinţa, palidă îţi este şi dragostea. De-ţi lipseşte nădejdea, slabă îţi este şi râvna. Puţina râvnă este precum o flacără mică, pe care vânturile potrivnice ale vieţii cu uşurinţă o pot stinge. Iar râvna tare este precum focul puternic, pe care vânturile nu numai că nu sting, ba chiar mai mult îl înteţesc.

Un adevărat credincios creştin nu se tulbură din pricina furtunilor vieţii. Prin râvnă, el goneşte departe de sine toată frica si necredinţa, şi îşi mărturișeşte cu îndrăzneală credinţa în Dumnezeu, luând aminte că „celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi (...) partea lor în iazerul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă.” (Apoc 21, 8)

Adevăratul creştin este neînfricat. El ştie că Dumnezeu, Ajutorul şi Ocrotitorul Său, este Atotputernic, şi pentru aceasta grăieşte împreună cu Sfântul Proroc David: „Nu mă voi teme de mii de noroade, carele împrejur mă împresoară.” (Ps 3, 6) „Spre Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme ce va face mie omul.” (Ps 55, 12)

El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovniceşte. El nu trăieşte pentru pământ şi pentru desfătările sale păcătoase, ci pentru cer şi pentru veşnicele lui bucurii duhovniceşti.

Toţi sfinţii mucenici şi oameni bineplăcuţi Lui Dumnezeu s-au osebit printr-o astfel de râvnă pentru o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Mulţumită acesteia, au săvârșit nevoințele lor cele minunate, care și astăzi stârnesc uimire. Din râvnă după Dumnezeu, părintele loan din Kronstadt dormea adeseori numai trei - patru ceasuri pe noapte, ducea o înaltă viață duhovnicească şi era întotdeauna gata, plin de jertfă, să îşi dea şi ultimele sale puteri în slujba fraţilor celor mici ai lui Hristos.

 Sursa: ”Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox” - Arhimandritul Serafim Alexiev

 

 

Fii sincer cu oamenii!

Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă" rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fi niciodata nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-1 pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-l mustre conştiinţa.

Omule vătămat de patimi, ce-ţi mai trebuie? Zici că să ai zile, să tră­ieşti. Pentru ce te zbaţi? Pentru ca să trăieşti. Dar oare viaţa pe care o trăieşti este ea cea adevărată? Inteligenţa şi experienţa te-ar putea îndemna să spui că nu. Spune-mi din ce se alcătuieşte viaţa. Eu ştiu - îmi spune experienţa şi raţiunea - că din credinţă, nădejde şi dragoste. Viaţa sufletului este Dumnezeu, credinţa vie în El, dragostea faţă de El, dragostea faţă de aproapele, acestea dau inimii şi linişte, şi largheţe, fără ele sunt un osândit al păcatului, un rob nevolnic al patimilor. Viaţa mi se scurge în tristeţe şi strâmtorare.

Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moarte mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrăj­maşii de pe pământ? Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor fără El, dacă mă va înde­părta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi o prelungire a stării noastre lăuntrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice.

Să nu uiţi niciodată că umbli în faţa Dulcelui Iisus. Spune-ţi mai des: vreau să trăiesc în aşa fel încât de viaţa mea să se bucure Cel ce este iubirea mea, Cel ce S-a răstignit pentru mine pe cruce. Iată de ce, umblând pe calea vieţii, îmi voi lua, înainte de toate, drept tovarăşă de drum iubirea cea sfântă, cea care mă face să-i cuprind în inimă pe toţi oamenii, cea care doreşte mântuirea tuturor, cea care se bucură cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng. Aceasta mai cu seamă va mângâia pe Mângâietorul meu, Hristos.

Sursa:  Viaţa mea în Hristos - Sfântul Ioan de Kronstadt

De aceea te întreb, omule frumos, ce faci pentru sufletul tău?

Frate te întreb cum este mai bine pentru tine în zilele acestea: să petreci mai puţin timp sau mai mult pe internet? Ce câştigi când petreci ore în şir cu ochii în calculator? O să-mi spui că vorbeşti cu prietenii, că citeşti articolul ăsta pe un site ortodox, că îţi cauţi materiale informative, poze, ştiri...Da, dar câte dintre aceste îţi sunt folositoare sufletului?


Spune-mi ce faci pentru sufletul tău în fiecare zi, cum îl hrăneşti, cum îl îmbraci, cum îl odihneşti? Te întreb, poţi să rupi o oră petrecută pe internet şi să citeşti un acatist al unui Sfânt drag? Ai căştile în urechi  şi nu-ţi auzi sufletul cum strigă şi el de foame? Nu ţi-ar fi mai bine să petreci seara cu Sfinţii, cu Domnul, prin rugăciune, să petreci împreună cu familia, să te bucuri de Liturghia Sfântă din fiecare Dumnică, să admiri un peisaj creat de însuşi Dumnezeu?

Cum te simți mai curat, mai bun, mai blând, mai luminat? Când îi auzi pe alții cum mestecă în gura lor noroi despre alţii la televizor, sau când alegi să faci binele, să nu vorbeşti de rău, să faci milostenie? Ce te nemulţumeşte? Boala, necazul, nedreptatea, societatea, mâncarea, oamenii? Accepta-le omule pentru că acestea te vor face mai bun, te vor face om, strigă la Domnul şi te va auzi. Ascultă-ţi conştiinţa şi vezi ce-ţi răspunde. Nu te mai compara cu alţii, uită-te înlăuntrul tău, mulţumind Domnului pentru tot în orice situaţie te-ai afla.

Nu ştii oare că şi în lacul cu noroi cresc nuferi? Eşti un om frumos, cu totul, şi calităţi şi defecte, chiar dacă n-ai fi fost aşa, tot tu eşti, copil al Domnului. Domnul vrea să vorbească cu tine prin rugăciune, vrea să te ajute când eşti şi în groapă, să te ţină pe umerii Săi, să-i dai în mâinile Sale sufletul tău curat. De aceea te întreb, omule frumos, cât faci, ce faci pentru sufletul tău?

Lasă lumea aşa cum ea, nu ştii ca poate prin rugăciunea ta, Domnul o va lumina? Te deranjează, te doare cum e lumea? Mulţumeşte-i Domnului că poate în felul ăsta tu acum te întorci la El şi-i spui durerile tale, şi lumea se va schimba. Au spus-o Sfinţii şi o spun şi eu un amărât, ce va câştiga omul dacă va avea întrega lumea, iar sufletul său îl va pierde?

Tu fii smerit, să te găsească Domnul cuminte, om frumos!

 

 

Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

 

 

Pilda zilei – „După faptă şi răsplată”

Un medic de ţară îi însoţeşte pe colegii săi de serviciu până la uşă. Nici ei n-au putut să-l ajute. Jean, unicul său copil, bolnav de difterie, va muri peste câteva ore. Injecţiile cu ser nu au ajutat la nimic. 
La uşă sună cineva.
- Nu vreau să văd pe nimeni, îi transmise vorbă doctorul. Dar ţăranul care venise nu se lăsă abătut. Fiul său era pe patul de moarte la o depărtare de 10 km, în munţi.
- Fără dumneavoastră nu va apuca noaptea.
- Lăsaţi-mă să văd cum îşi închide ochii fiul meu, îi spuse medicul. Dar ţăranul îi spune insistent: 
- Şi-aşa nu-l mai puteţi ajuta !
- Atâta timp cât este fiul meu, nu-l voi părăsi, spuse medicul.
- Atunci, răspunse ţăranul, vor muri doi. 
În cele din urmă medicul se hotărâ să meargă cu el. Soţia îi făcu vii reproşuri, dar medicul îşi luă rămas bun de la fiul său muribund şi plecă. Câteva ore mai târziu îl vindecă pe fiul grav bolnav al ţăranului. Ca răsplată, ţăranul îi dădu o monedă de aur din moştenirea lăsată de mama sa. Dar medicul refuză:
- Nu, prietene, nimeni nu-mi poate plăti serviciul pe care l-am făcut în această noapte.
Ajungând acasă, soţia sa îl primi cu aceste cuvinte:
- N-ai fost aici când ţi-a murit băiatul. Dar iubirea cu care ai decis să salvezi viaţa altui copil ne va ajuta pe amândoi să găsim un nou curaj pentru a trăi.

Sursa: Iisus: eu sunt calea, adevarul si viata.fb.com

Iubesc, deci exist

Ne întrebăm de când ne ştim, ce este iubirea, dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pe aproapele - care poate fi oricine şi dacă am ajuns la o măsură suficientă în această privinţă.
Interogaţia devine mai acută în adolescenţă, când iubirea, deşi îşi păstrează un parfum juvenil, devine o problemă aproape existenţiala şi doar cu timpul, răspunsul la această întrebare capătă consistenţă şi cu vârsta.
Plecând de la dubitaţia lui Descartes, care a concluzionat că, dacă omul cugeta, există: <...cugito, ergo sum >, am putea să demonstrăm, fără sofisme şi nici raţionalist, că: dacă iubesc, exist. De asemenea, putem înţelege cum iubirea şi trăirea acestui frumos sentiment îmi poate conferi nu doar existenţa Aici, ci şi nemurire, Dincolo.
Evanghelia ni-L reprezintă pe Tatăl că Dumnezeu-iubire, care ne învaţă prin Fiul Său, că Împărăţia Cerurilor se dobândeşte “dacă vom avea dragoste unii faţă de alţii”, reflectată în faptele milostivirii sufleteşti şi trupeşti.
Aşadar, Evanghelia ne arată că, iubirea nu este doar propovăduită, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită, este un mod de viaţă pentru creştini. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa, pe Golgota, unde pe Cruce fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate răstignite, pentru că, nu venise să facă voia Să, ci voia Celui care L-a trimis în lume: a Tatălui.
Chemarea Evangheliei şi idealul desăvârşirii este: să gândim gândirea Lui şi să iubim iubirea Lui - asemenea Lui, în sensul că, omul credincios primeşte înţelepciune de sus având gândul şi dragostea lui Hristos întru sine: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine" (Gălăteni 2, 20) .
În altă ordine de idei, nu îmi fac doar voile, ci împlinesc voia lui Dumnezeu, nu încerc să-L schimb pe Dumnezeu ca să-mi accepte viaţa, după chipul şi asemănarea mea, ci noi ne modulam “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, participând la viaţa divină.
Finalmente, ultima treaptă a iubirii, a unirii şi a fiinţării noastre desăvârşite în Dumnezeu este contemplaţia, anume a dobândi gândul lui Hristos şi iubirea Lui, adică a vedea, a gândi, a înţelege şi a iubi pe Creator, creaturile şi creaţia Sa la fel ca şi El, după chipul şi asemănarea Lui, cu “iubirea cu care ne-a iubit El cel dintâi”.
Aş zice că, dragostea are de străbătut "o cale îngustă pe care puţini o afla" de la minte la inimă şi invers, pentru a deveni strălucitoare, "inima fiind rădăcina minţii" (Sf. N. Aghioritul) şi nu rătăcind pe "un drum lat şi larg pe care mulţi mergând, duc iubirea la pieire şi se duc la pieire” şi anume de la inima la mintea-creier pentru a o transforma prin “hormonii plăcerii” în "materie cenuşie", în dopamină, depozitând-o în reţelele neuronale "erotizate".
"Inima are nişte raţiuni despre care mintea nu cunoaşte nimic", zicea B. Pascal, evidenţiind “cugetul inimii” despre care au vorbit Sfinţii Părinţi filocalici. În felul acesta, "paza minţii" nu se poate realiza, decât dacă mintea pogoară la inimă, unde-i este locul şi rădăcina, într-un mod duhovnicesc şi ontologic în ce priveşte fiinţa ei spirituală şi fiinţarea.
Multă vreme dragostea bate cu insistentă la porţile inimii, uitând că Hristos este "calea" şi "uşa". În tinereţe iese de acolo, uneori, iraţională şi "oarbă", în viaţa trăită fără Hristos, alteori, înflăcărată, dar curată, într-o viaţă trăită cu Hristos.
Ulterior, la maturitate, urca la minte, iar când ajunge aici, creierul care, de obicei analizează la rece orice sentiment şi da verdicte, reuşeşte să mai atenueze, cu prudenţa-i specifică, vâltoarea inimii şi uite aşa, cu anii şi cu vremea ajungem, pe nesimţite, să iubim tot mai puţin şi să gândim tot mai mult...Adică să nu mai iubim cu inima, ci doar cu mintea, să gândim iubirea şi să iubim gândirea, nu să o mai trăim, devenind mult mai cerebrali în manifestările de afecţiune îndreptate către semenii noştri şi către oricine.
Iubirea "îmbătrâneşte" cu trecerea anilor, întrucât o vedem la copii cât de frumos se manifesta prin atitudini, priviri şi fapte şi mai puţin prin vorbe, iar la adulţi cât de "frumos" se declară prin vorbe şi mai puţin prin atitudini, priviri şi fapte. Se inversează ceva, anume ponderea, rolul şi controlul exercitat de raţiune în raport cu afectivitatea, faptul că devenim, cu vârsta, mai inteligibili şi mai puţin sensibili.
În felul acesta înţelegem, de ce sunt atât de surprinzătoare reacţiile emoţionale ale copiilor, care zic: "Înţelepciunea şi iubirea noastră este jocul", apoi a tinerilor înflăcăraţi, care zic: "Jocul şi înţelepciunea noastră este iubirea” şi cât de calculaţi suntem noi măturii, când zicem: "Iubirea şi jocul nostru este înţelepciunea". A surprins bine- L. Blaga - stadiile parcurse de individ şi preponderenta trăsăturilor dominatoare în desfăşurarea lor cronologică.
Dar, dacă ne gândim bine că, "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4,8), că toată "Legea şi prorocii" sunt cuprinse în porunca dragostei, că "dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni,cap.13,8), perspectiva se schimbă.
Iubirea este şi rămâne cea mai mare dintre virtuţi, iar iubire ortodoxă presupune trăire. În aceste condiţii, parcă tot mai tare, ne putem dori fiecare, să nu mai îmbătrânim, “să rămânem în iubire, să rămânem în Dumnezeu”(I Ioan 4,16), trăind o “tinereţe fără de bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte”,... aşa cumva, oarecum, veşnic îndrăgostiţi...
Mai mult, cât timp tânărul cauta iubirea vieţii lui, încă mai manifestă o oarecare disponibilitate afectivă şi deschidere, întrucât în potenţialitatea iubirii sale sunt cuprinse nenumărate persoane care ar corespunde criteriilor sale elective. După ce şi-a întâlnit jumătatea şi s-a format perechea, cercul se închide şi mai mult.
După căsătorie, considerând iubirea o chestiune de intimitate, de jurământ , din nefericire, se ermetizează şi mai tare între zidurile casei, la domiciliu.
Acest mod de a înţelege fidelitatea conjugală, că închidere şi prizonierat - că rob al omului şi nicidecum deschidere şi libertate responsabilă - că rob al lui Hristos, circumscrişi şi proscrişi într-o iubire care exclude de la comuniunea de dragoste, ce trebuie să o avem cu toţi oamenii, după porunca Domnului, indiferent că suntem căsătoriţi ori ba, este o formă îngustă, eronată, egoistă de a trăi acest frumos sentiment - numit dragostea de aproapele.
Alminteri, nu s-au înţeles bine, rosturile conjugale ale soţilor - de a trăi Taina Iubirii, prin a fi şi a rămâne "în Hristos şi în Biserica", care chiar dacă-şi aparţin unul altuia fiind "un trup", datori fiind cu dragostea unul faţă de altul - cu toată credincioşia, nu rămân captivi "trupului conjugal", ci se iubesc, respectându-şi jurămintele - cu toată libertatea fiilor şi a fiicelor lui Dumnezeu.
Toată această aserţiune este o pledoarie <pro domo> a iubirii creştine şi o apologie a Nunţii, în care Mire rămâne Hristos, iar noi - prietenii mirelui, iar toţi ceilalţi semeni ai noştri - nuntaşi ai Nunţii noastre, pentru a se putea trăi dragostea şi bucuria Unuia faţă de toţi şi a toţi şi toate faţă de Unul.
Caracterul iubirii autentic creştine este acela că, ea adună şi trebuie să se adune şi să cuprindă pe câţi mai mulţi oameni; ea îmbrăţişează nu numai pe aproapele, care-mi este rudă, soţ, soţie,copil său prieten, ci şi pe străin şi pe vrăjmaş. Pin urmare, iubirea creştină se manifestă cu extindere şi cuprindere la toţi oamenii, îmbogăţindu-se cu fiecare şi îmbogăţindu-ne pe fiecare şi fiind mai mulţi se adună recapitulativ, adunându-ne în unitate şi armonie de cuget şi simţiri.
Mântuitorul a arătat că, după Învierea de apoi, oamenii "nu se vor mai însura şi nu se vor mai mărita", ci vor fi că "îngerii lui Dumnezeu, în trup", evocând, astfel faptul că “dragostea nu va cădea niciodată" (ICorinteni,cap.13) şi că ea nu se manifestă doar în "bisericuţe", fie ele şi cele de acasă, adică, exclusiv, în familie, ci, mai curând în Biserică, în familia cea mare, unde sunt cuprinşi toţi şi toate, în iubirea întreolaltă, oameni şi Dumnezeu, în care toată lumea devine Biserica.
Formele patologice ale trăirilor afective denotă şi anumite forme de exclusivism şi mizantropie, egotisme dezavuate în parabolele biblice. Pentru exemplificare avem pilda fecioarelor nebune, care au considerat că, este suficientă castitatea lor şi iubirea faţă de Mire, fără dragoste faţă de oameni, manifestată prin faptele bune şi compasiune sau pildă bogatului nemilostiv, care a căzut în autosuficienţa iubirii de sine, cu excludere de la această iubire şi a lui Dumnezeu şi a saracului-aproape de poarta să. De asemenea, şi exemplul fariseului, care a arătat o credinţă rigoristă la precepte şi o iubire împietrită în forme, trăite într-un exclusivism religios faţă de Dumnezeu şi neextrapolate în manifestări şi la semenii săi, în fondul lor.
Aşadar, formula consacrata deja în titulaturile livreşti: "iubesc, deci exist", exprima o vocaţie creştină, în care cel locuit de Dumnezeu este strămutat în alte evidente ale existenţei sale, în care iubirea nu este o filozofie care nu există şi fără de viaţă, ci devine o virtute trăită şi propria sa filozofie de viaţă.

Sursa: Manastirea Prislop.facebook.com

Sărbătoarea zilei - Punerea în racla a brâului Maicii Domnului

Potrivit tradiţiei, Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii şi înălţării ei cu trupul la cer. Acesta a fost ţesut de Maica Domnului din păr de cămilă. Până în secolul al IV-lea, Brâul s-a păstrat la Ierusalim. Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare (379-395), aduce Cinstitul Brâu la Constantinopol în 395.

În sec. al X-lea, în urma vindecării sale miraculoase, împărateasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, a brodat Brâul cu fir de aur şi l-a reaşezat în racla dăruită de împăratul Arcadie. Evenimentul reaşezării Brâului în racla este pomenit, în calendarul ortodox, la 31 august.

Mai târziu, în secolul al XIII-lea, trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian iau Brâul de la Constantinopol. În secolul XIV, cneazul sârb Lazăr I (1372-1389) dăruieşte Brâul mănăstirii Vatoped din Muntele Athos. După cercetările altora,  acest Brâu a fost dăruit mănăstirii de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355).

Între anii 1512 şi 1520, domnitorul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, a înnoit incinta mănăstirii Vatoped şi a construit un paraclis cu hramul "Brâul Maicii Domnului". Acesta a fost reparat în 1794 tot cu ajutoare româneşti, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit paraclisului o nouă catapeteasma. De asemenea, racla de argint în care se păstrează Brâul la mănăstirea Vatoped a fost confecţionată în secolul al XVIII-lea în Ţara Românească. Este vorba de fapt numai despre o parte din Brâu, pentru că alte două părţi ale acestuia au fost dăruite în anul 1522 mănăstirii de maici Kato Xenias, situată la 50 km de Volos (Grecia).

Brâul Maicii Domnului - tămăduiri

De-a lungul vremii, Brâul Maicii Domnului a vindecat nenumăraţi bolnavi, în special de cancer, şi a ajutat să nască femei care nu puteau avea copii. Tămăduirea acestora s-a produs prin purtarea în jurul brâului a unei panglici care a fost atinsă de racla în care se păstrează Brâul Maicii Domnului. De asemenea, Cinstitul Brâu a făcut să înceteze diferite epidemii: în 1813, Brâul Maicii Domnului de la Vatoped a fost adus în Ţara Românească pentru îndepărtarea ciumei; în 1871 sultanul turc sub a cărui protecţie se găsea Muntele Athos după căderea Constantinopolului, a dus Brâul în ţara sa pentru îndepărtarea holerei; în 1894 Brâul a fost dus la Kios, pentru a înlătura epidemia care lovise plantaţiile de lămâi şi portocali.

În perioada 12-15 octombrie 2001, racla cu Brâul Maicii Domnului de la mănăstirea Kato Xenias s-a aflat la Iaşi cu ocazia hramului Catedralei mitropolitane - Cuvioasa Parascheva, 14 octombrie. Evenimentul a marcat totodată împlinirea a 600 de ani de la recunoaşterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (26 iulie 1401) şi a 360 de ani de la aducerea la Iaşi a moaştelor Sfintei Parascheva (13 iunie 1641). Peste un milion de credincioşi au cinstit în acele zile la Iaşi Brâul Maicii Domnului, împreună cu moaştele întregi ale Sfintei Parascheva şi cu fragmente din moaştele Sfântului Gheorghe.

În perioada 1-10 septembrie 2007, racla cu Brâul Maicii Domnului de la mănăstirea Kato Xenias, s-a aflat şi în Arhiepiscopia de Albă Iulia.

Brâul ţesut şi purtat de Maica Domnului a fost adus pentru prima dată în Constantă în anul 2002 şi pentru a doua oară în anul 2008.

Tot astăzi, facem pomenirea:

- Înnoirii bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu de la Neoria;

- Sfântului Mucenic Fileort;

- Sfântului Mucenic Diadoh;

- Sfintelor şapte Fecioare din Gaza;

- Sfinţilor Mucenici Mina, Faust, Andrei şi Iraclie;

- Sfinţilor patru Mucenici din Perga Pamfiliei;

- Sfinţilor trei sute şaizeci şi şase de Mucenici din Nicomidia;

- Sfântului Aidan episcopul.

Mâine, facem pomenirea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul (începutul anului bisericesc).

Sursa: CrestinOrtodox.ro

De ce tăcerea este, într-adevăr, de aur pentru psihic

Liniştea adevărată e o raritate. Şi tocmai de astfel de linişte avem nevoie pentru a ne putea concentra şi pentru a deveni mai creativi, spun specialiştii.

Pentru mulţi dintre noi, linişte înseamnă doar momentul în care ne punem în pat noaptea şi închidem ochii. Pentru şi mai mulţi, nici măcar somnul nu este o perioadă de linişte, fiindcă este tot mai întâlnit fenomenul adormitului cu televizorul sau computerul aprins.

O „cură“ de tăcere şi linişte – fie că este vorba despre o vacanţă de o săptămână sau de câteva momente în care nu vorbeşti şi nu gândeşti nimic, doar te concentrezi asupra propriei respiraţii – este un beneficiu real pentru starea psihică, potrivit „Huffington Post“.

În medicina tradiţională asiatică, – tăcere observaţională – este chiar o practică terapeutică. Este vorba, de fapt, despre a nu vorbi şi despre a-ţi concentra asupra interiorului spiritual al corpului. În Vest, momentele de tăcere marchează reflectarea şi respectul adus, de exemplu, unor persoane dispărute.

O dovadă că tăcerea este de aur o oferă autoarea Twyla Tharp, în cartea sa „Obiceiul creativ“ („The Creative Habit“). Ea scrie despre o soprană care a fost nevoită să nu mai vorbească timp de trei săptămâni pentru a-şi menaja coardele vocale după o problemă de sănătate. Ei bine, femeia s-a bucurat atât de mult de tăcere, încât a transformat acest episod de muţenie într-un soi de ritual anual. „Nu este vorba numai despre relaxarea «muşchiului artistic», adică a vocii, ci şi despre reflectarea mai atentă asupra lucrurilor care merită să fie spuse şi asupra celor care nu merită. Este un editor perfect al sufletului artistic“, spune Tharp.

„Când petreci timp doar fiind prezent şi observându-ţi respiraţia, gândurile, sentimentele şi experienţele, începi să realizezi cât de triviale sunt, de fapt, grijile tale de zi cu zi“, confirmă şi scriitorul Mark McGuinness, care consideră creativitatea ca fiind un „efect secundar“ al meditaţiei.

Tăcerea poate fi terapeutică

Omul modern are parte de foarte puţină linişte, nivelul de zgomot din jurul nostru sau din mintea noastră împiedicându-ne să ne deschidem către gânduri noi. „Când reuşeşti să obţii liniştea şi pacea, gândeşti mai limpede, te simţi mai bine cu tine şi simţi cum corpul se recuperează“, este de părere profesorul Bruce Davis, psihoterapeut care an de an organizează pauze de linişte (fără să vorbească) lungi de o săptămână, în Assisi, Italia, pentru pacienţii lui.

Tăcerea te face un ascultător mai bun

„Numai trei minute de tăcere pe zi reprezintă un exerciţiu grozav care te ajută să-ţi resetezi urechile, să le antrenezi să asculte mai bine“, explica Julian Treasure, organizator de traininguri pentru angajaţi, în cadrul TED Talk 2011.

Dacă nu ne propunem o pauză de vorbire, chiar şi atunci când ne propunem să ascultăm, minţile noastre compun replicile pe care am vrea să le dăm partenerului de dialog, ceea ce ne ştirbeşte considerabil din atenţie.

sursa: adevarul.ro