Tu ce nădejde ai ca o ancoră a sufletului?

Viaţa pe care o trăim în lumea aceasta este asemenea unei călătorii. „Călător şi oaspete sunt Doamne pe acest pământ, aşa cum au fost şi părinţii mei” – spune paslmistul. Începutul călătoriei noastre este ziua în care ne-am născut, iar sfârşitul călătoriei noastre pământeşti – este ziua în care vom muri. Lumea este ca o mare. Şi aşa cum pe mare nu e mereu linişte, ci vin zile când marea este agitată de vânturi puternice şi ridică valuri uriaşe, tot astfel şi viaţa pe care o trăim în această lume nu este întotdeauna calmă şi liniştită. Puţine sunt zilele în care ne bucurăm de linişte şi pace. În cea mai mare parte a vieţii, „valurile” nu ne lasă să ne liniştim şi să ne odihnim.

 

Multe sunt încercările şi necazurile vieţii omeneşti. Sărăcie, boli, părăsiri, infidelităţi, nerecunoştinţă, trădări, dezbinări, calomnii, nedreptăţi, persecuţii, lăcomii, răpiri, accidente, judecăţi şi multe alte rele îl pot găsi pe om pe durata vieţii lui pământeşti. Sunt atât de multe, încât vin clipe în care omul îşi pierde curajul şi se clatină. Este asemenea unui vapor care se află în furtună şi e în pericol să se scufunde. Dar vaporul, pentru clipele de furtună, are o ancoră salvatoare, pe când omul care se află în necazuri şi este lovit de „valurile vieţii” din toate părţile, are şi el nevoie de o ancoră salvatoare – şi aceasta este nădejdea în Dumnezeu. Fără nădejde omul nu poate trăi; nu se poate salva în faţa valurilor sălbatice ale deznădejdii.

Dacă vom arunca o privire asupra societăţii de azi, vom vedea că oamenii îşi întemeiază nădejdea lor pe diferite persoane şi lucruri. Cei mai mulţi îşi pun nădejdea în bani, în depunerile bancare, în casele pe care le-au cumpărat, în magazinele lor, în bussines-urile lor. Alţii îşi pun nădejdea în ocrotirea celor care deţin funcţii înalte în stat, alţii în puterea lor trupească, în sănătatea lor, în arta şi ştiinţa lor; alţii îşi pun nădejdea în copii lor, de la care aşteaptă ca într-o zi să-i îngrijească, iar alţii îşi întemeiază nădejdile lor în afacerile politice, în marile şi puternicele state cu care simpatizează ideologic şi nădăjduiesc că vor birui şi îşi vor satisface dorinţele lor.

Cât de înşelătoare şi cât de mincinoase sunt aceste nădejdi! Unii dintre noi, cărora ne-au trecut anii şi ni s-a albit părul, în ultimii 50 de ani, am văzut întâmplându-se atâtea schimbări în lume şi am câştigat o experineţă preţioasă. Am văzut oameni care făcuseră din bani dumnezeul lor şi credeau că nu au nevoie de nimeni. Dar într-o clipă totul s-a întors împotriva lor. Am văzut cum „oameni puternici”, conducători şi dictatori ai unor state mari, de care lumea tremura, au căzut, devenind neputincioşi sau pierind într-un mod cumplit, umilitor – ori sinucigându-se, ori arestaţi şi executaţi. Am văzut oameni, care aveau o sănătate de fier, care într-o clipă au căzut la pat şi s-au topit ca ceara. Pe alţii, care aveau copii, pentru care s-au ostenit mult să-i crească şi să-i facă „oameni mari”, dar când au îmbătrânit i-am găsit părăsiţi în azile. Am văzut… Ce arată toate acestea? Arată că nădejdile pe care şi le întemeiează oamenii în diferite persoane sau lucruri, nu au avut temelii puternice. Nădejdile lor erau asemenea unei ancore, al cărei lanţ n-a rezistat la valurile sălbatice, s-au rupt şi a lăsat „vaporul” fără apărare.

Aşadar, ancora cea mai puternică, de apărare, nu sunt nici bogăţiile, nici puterea trupească, nici arta, nici ştiinţa, nici politica, nici persoanele sus-puse, nici statele puternice, nici prietenia şi coaliţia lor ci nădejdea în Dumnezeu. Spune Sf. Pavel: „Nădejdea statornică, puternică şi adevărată, este una singură – Hristos”.

De aceea, când greutăţile ne curpind, când năvălesc peste noi necazuri, umilinţe şi pagube, îngăduite de Dumnezeu asupra noastră pentru păcatele noastre, să ne umili şi noi inima, să zicem ca bătrânul patriarh lacob, care se tânguia zicând: „Puţine şi grele sunt zilele vieţii mele, Doamne”, şi să ne punem nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.

Totuşi, trebuie să ştim că cele mai rele zile din viaţa noastră, sunt însă zilele în care noi înşine suntem răi şi distrugători, dând frâu liber trupului noastru să ne mânjească cu păcate şi fărădelegi… dar şi zilele în care suntem răi împotriva lui Dumnezeu, ale cărui sfinte porunci le călcăm, dispreţuindu-L şi alungându-L de la noi.

Tu ce nădejde ai ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare? Strămoşii noştrii au nădăjduit în Dumnezeu, şi n-a fost rău! Cât valorează un dram din credinţa lor, nu valorează lumea întreagă. Avem şi noi această credinţă? N-a avem. Trăim într-o vreme de necredinţă şi false nădejdi.

De aceea, este timpul să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dea credinţă; nimic altceva. Credinţa este lumina care luminează şi încălzeşte, mângâie, întăreşte şi face minuni.

Dă-ne credinţă, Domane! Şi nădejde în Tine!

Sursa: ziardambovița.ro