Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru
câştigarea unui prisos de bine. În epoca modernă acest bine a fost văzut sub
forma progresului şi a civilizaţiei. Singur, sau în mijlocul societăţii, omul
s-a străduit în acest sens.
Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme,
progresul continuu s-a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai
bine, dar nu s-a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul
luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s-a încrezut prea mult în civilizaţie
şi progres, dar nimeni nu stă să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinţa
spirituală a omului. Şi atunci drumurile s-au deosebit, după cum deosebite erau
idealurile.
Civilizaţia acestei ultime epoci istorice a făcut din om
"o fiinţă complexă". Găsim în această tendinţă şi stare a sufletului
contemporan o caracteristică a vieţii moderne, dornică de progres.
Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi,
produs ultim al unor credinţe vechi? O continuă creştere a nevoilor materiale,
o dezvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament
şi ornamentaţie. Aceste însuşiri alcătuiesc tot atâtea semne de distincţie.
Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea
crede că înseamnă, adică: distincţie în înţeles de superioritate, complexitate
în înţeles de adâncime şi frumuseţe interioară. Complexitatea aceasta care era
şi o sete de a se îmbogăţi, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din
afara fiinţei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinţe, l-au încărcat
şi l-au prefăcut până la năruire.
Educaţia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de
natură mai mult socială şi materială. Omul a avut o sete de a progresa, de a
creşte chiar interior; omul a încercat să depăşească starea în care se află dar
nu în raport cu anumite valori spirituale permanente ci în raport cu oamenii.
Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorinţă sinceră de proprie depăşire
ci mai mult o dorinţă de întrecere între oameni.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte
trepte de civilizaţie, cu atât el a devenit mai puţin stăpân pe sine, cu atât a
fost mai puţin liber. Sufletul său aparent înălţat, devenise lipsit de putere,
se subţiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renunţând la
ceea ce îi era esenţial, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumuseţe şi
tărie. Viaţa interioară a omului a avut toate aparenţele unei creşteri
adevărate; în realitate s-a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această
creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde
vremurilor, ambiţiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi
estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi
inutilului.
A fi o fiinţă complexă nu este în sine o stare rea;
dimpotrivă. Trebuie însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri
interioare, creşteri a elementelor esenţiale, a stâlpilor vieţii noastre
morale. Trebuie să fie o îmbogăţire a ceea ce ne aparţine esenţial. Altfel
ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor
epocilor decadente, omul descentrat în care viaţa este nefirească şi voinţa
lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creaţii ale omului,
povara combinaţiilor şi construcţiilor aşa zisului progres cultural şi
civilizator, apasă încă sufletul celor mai mulţi dintre noi.
Omul acesta a confundat complexitatea cu complicaţia. Iată
numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de
aceea este atât de greu de, înţeles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim
este mereu nemulţumit, mereu ridicat împotriva vieţii şi a condiţiilor date.
Omul complicat este o fiinţă dificilă.
În setea sa de progres şi de civilizaţie materială omul s-a
descentrat, adică a confundat esenţialul cu secundarul, dând o atenţie
deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetăţii de azi este un om
făcut, este o fiinţă artificială. S-a construit înfruntând legile fiinţei sale
morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru,
nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunţe
la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele
originare ale făpturii sale.
Nu poate fi vorba de o renunţare la progres şi nici de o
întoarcere la "starea naturalã" a unui filosof francez, ci de
mergerea înainte de la început pe calea deschisă nouă, în dezvoltarea omeniei şi
a tuturor virtuţilor ce-o alcătuiesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere?
Înseamnă renunţare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă dezvoltare? Ce
înseamnă progres? Înseamnă creştere din sâmburele fiinţei, înseamnă, în limita
superioară, înflorire. Aceasta înseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi
distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ţi exprimi esenţa. Nu întoarcere
deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.
Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a
omului care se mişcă esenţial şi sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca şi
în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile
mari construiesc.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată
de începutul fiinţei. De aceea Evanghelia, cartea simplităţii şi a permanenţei
vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară,
simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu
Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea
dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul
simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate,
exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel
pentru că este în ea.
Simplitatea dă o siguranţă şi o certitudine interioară
adevărată, dă putere de depăşire a contingenţelor şi viciilor apăsătoare. Pe
calea simplităţii omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni
se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a
vieţii, aceea a, orizontului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai
adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează
legătura, directă cu viaţa, are totodată simţul realităţii aparenţe şi tainice.
A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă înseamnă a-i trăi şi cunoaşte
sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum
artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distanţele mari ale lumii.
Din aceste elemente şi înfăţişări ale simplităţii înţelegem
cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în
lumină, în frumuseţe. Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte
mari, neînţelese de acei care judecă după criteriile civilizaţiei burgheze.
Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile şi să cuprindă lumea, să se
înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge
pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri
slabe, ci de tării ascunse.
Bucuria trăirii în simplitate poate fi înţeleasă din
libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.
Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de
mare plinătate şi echilibru interior.
”Îndemn la simplitate”, Ernest Bernea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu