Omul este om prin puterea dragostei sale

Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti, sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenunchierilor.

Om, omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea... Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.

Dragostea este cheia şi a veşniciei. Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti.

Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru, să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică, să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat.

Cine nu iubeşte, nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea...

Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.

Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!''

”Îndemn la simplitate”, Ernest Bernea