Povesteşte Victor Eftimiu:
“După Caragiale, după Delavrancea şi Coşbuc, iată-l şi pe
Vlahuţă plecat de pe această vale a plângerilor şi a trandafirilor. Căci dacă
pentru cei mulţi pământul este o vale a plângerii, pentru el era şi o înflorire
de roze. Avea trandafiri în suflet şi lumina cu ei şi-i risipea ca o cascadă
blândă, ca o revărsare bogată, de-a lungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele
lui Grigorescu. Aşa l-am cunoscut eu pe Vlahuţă prin 1910, când locuia în
palatul funcţionarilor publici de la şosea.
Şi această amintire nu vreau s-o şterg din suflet, căci e
plină de seninătate. În odăile luminoase şi primitoare, înduioşate de surâsul
blând al doamnei Vlahuţă, maestrul trecea liniştit printre oaspeţii săi, cu
gesturi lente şi armonioase, cu lumini de bunătate în privirea pătrunzătoare.
Era un colţ de pace şi de poezie casa lui Vlahuţă. De la ferestrele înguste,
din balconul împodobit cu muşcate se vedeau, jos, copacii şoselei Kisselef, iar
departe, orizontul albastru. Şi toate încăperile erau pline de lumina liniştită
a depărtărilor. O mare dragoste de viaţă, adânc înţeleasă şi trăită calm se
desprindea din toată făptura lui Vlahuţă. Nimic brutal, nimic zgomotos, nimic
disarmonic. Omul acesta avea ceva dintr-o altă epocă. Era potolit în gesturi şi
vorba lui era domoală, plină, totuşi de o sonoritate catifelată. O energie care
nu îmbrăca niciodată forme violente, dar pe care o ghiceai în ochii sumbri, sub
fruntea chinuită de gânduri, sub povara părului bogat şi negru. Ştia să rămână
poet în mijlocul înfrigurării contemporane şi să trăiască pentru ei şi ai lui,
cu lumea lui de visuri, cărora le dădea o aşa de mare intensitate, încât
deveneau realizări.
Epicurian delicat, pricepea valoarea nuanţelor. Asemenea
albinei, din cea mai umilă manifestare a vieţei, culegea mierea parfumată…
Mă uitam la el adesea, în vremea suculentelor ospeţe la care
venea Coşbuc, Dobrogeanu-Gherea, Iosif, Goga, colo sus, în palatul
funcţionarilor publici. Când îşi turna vin, îl gusta cu toate simţurile. Privea
lung paharul gol. Ce elegant obiect de artă, câtă impalpabilă frumuseţe doarme
într-un pahar gol! Ochii lui Vlahuţă se încântau de armonia vinului de
chihlimbar sau de rubin, urcând în cristalul pur şi măritându-şi culorile cu
transparenţa cupei; prindea, cu amândouă palmele, paharul şi-i savura contactul
rotund şi proaspăt; cu mâini tremurătoare îl ridica şi, cu ochii pe jumătate
închişi, cu nările în freamăt, aspira din plin aroma generoasă a licoarei lui
Bachus… Şi numai după această sensuală pregătire, sorbea din primul pahar –
după ce alţii goliseră, pe nerăsuflate, câteva…
Înainte de a aprinde o ţigară, o pipăia, îi mângâia silueta
fină şi elegantă… Se minuna de fenomenul misterios al chibritului care scapără
şi se aprinde, pâlpâire efemeră a unui fluturaş de foc, minusculă şi
fermecătoare feerie… Cel dintâi fum albăstrui, amestecat cu aburul parfumat al
cafelei abia turnate, urca înspre tavan şi-n împreunarea lor, Vlahuţă părea că
trăieşte eternităţi de vis şi de voluptate, pe care grăbiţii veacului nu le mai
cunosc, căci au pierdut cultul amănuntului şi al armoniilor intime…
Personalitatea lui Vlahuţă, aşa cum l-am văzut eu, va trăi
de-a pururi în proza lui mlădioasă, plină de ritm şi de bucurie a simţurilor,
în proza lui care se leagănă, coboară şi urcă în curbe armonioase, cu graţia
unei sirene care ar dansa în valuri luminoase şi pure, în cadenţe mângâiate şi
mult liniştitoare…
L-aş fi visat bătrân, bătrân de tot, săvârşindu-se într-un
decor vrednic de el. Dar a murit ca şi ceilalţi mari prieteni ai săi, moarte
săracă şi neagră…”.
Sursa: istoriiregasite.wordpress.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu