Ne întrebăm de când ne ştim, ce este iubirea, dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pe aproapele - care poate fi oricine şi dacă am ajuns la o măsură suficientă în această privinţă.
Interogaţia devine mai acută în adolescenţă, când iubirea, deşi îşi păstrează un parfum juvenil, devine o problemă aproape existenţiala şi doar cu timpul, răspunsul la această întrebare capătă consistenţă şi cu vârsta.
Plecând de la dubitaţia lui Descartes, care a concluzionat că, dacă omul cugeta, există: <...cugito, ergo sum >, am putea să demonstrăm, fără sofisme şi nici raţionalist, că: dacă iubesc, exist. De asemenea, putem înţelege cum iubirea şi trăirea acestui frumos sentiment îmi poate conferi nu doar existenţa Aici, ci şi nemurire, Dincolo.
Evanghelia ni-L reprezintă pe Tatăl că Dumnezeu-iubire, care ne învaţă prin Fiul Său, că Împărăţia Cerurilor se dobândeşte “dacă vom avea dragoste unii faţă de alţii”, reflectată în faptele milostivirii sufleteşti şi trupeşti.
Aşadar, Evanghelia ne arată că, iubirea nu este doar propovăduită, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită, este un mod de viaţă pentru creştini. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa, pe Golgota, unde pe Cruce fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate răstignite, pentru că, nu venise să facă voia Să, ci voia Celui care L-a trimis în lume: a Tatălui.
Chemarea Evangheliei şi idealul desăvârşirii este: să gândim gândirea Lui şi să iubim iubirea Lui - asemenea Lui, în sensul că, omul credincios primeşte înţelepciune de sus având gândul şi dragostea lui Hristos întru sine: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine" (Gălăteni 2, 20) .
În altă ordine de idei, nu îmi fac doar voile, ci împlinesc voia lui Dumnezeu, nu încerc să-L schimb pe Dumnezeu ca să-mi accepte viaţa, după chipul şi asemănarea mea, ci noi ne modulam “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, participând la viaţa divină.
Finalmente, ultima treaptă a iubirii, a unirii şi a fiinţării noastre desăvârşite în Dumnezeu este contemplaţia, anume a dobândi gândul lui Hristos şi iubirea Lui, adică a vedea, a gândi, a înţelege şi a iubi pe Creator, creaturile şi creaţia Sa la fel ca şi El, după chipul şi asemănarea Lui, cu “iubirea cu care ne-a iubit El cel dintâi”.
Aş zice că, dragostea are de străbătut "o cale îngustă pe care puţini o afla" de la minte la inimă şi invers, pentru a deveni strălucitoare, "inima fiind rădăcina minţii" (Sf. N. Aghioritul) şi nu rătăcind pe "un drum lat şi larg pe care mulţi mergând, duc iubirea la pieire şi se duc la pieire” şi anume de la inima la mintea-creier pentru a o transforma prin “hormonii plăcerii” în "materie cenuşie", în dopamină, depozitând-o în reţelele neuronale "erotizate".
"Inima are nişte raţiuni despre care mintea nu cunoaşte nimic", zicea B. Pascal, evidenţiind “cugetul inimii” despre care au vorbit Sfinţii Părinţi filocalici. În felul acesta, "paza minţii" nu se poate realiza, decât dacă mintea pogoară la inimă, unde-i este locul şi rădăcina, într-un mod duhovnicesc şi ontologic în ce priveşte fiinţa ei spirituală şi fiinţarea.
Multă vreme dragostea bate cu insistentă la porţile inimii, uitând că Hristos este "calea" şi "uşa". În tinereţe iese de acolo, uneori, iraţională şi "oarbă", în viaţa trăită fără Hristos, alteori, înflăcărată, dar curată, într-o viaţă trăită cu Hristos.
Ulterior, la maturitate, urca la minte, iar când ajunge aici, creierul care, de obicei analizează la rece orice sentiment şi da verdicte, reuşeşte să mai atenueze, cu prudenţa-i specifică, vâltoarea inimii şi uite aşa, cu anii şi cu vremea ajungem, pe nesimţite, să iubim tot mai puţin şi să gândim tot mai mult...Adică să nu mai iubim cu inima, ci doar cu mintea, să gândim iubirea şi să iubim gândirea, nu să o mai trăim, devenind mult mai cerebrali în manifestările de afecţiune îndreptate către semenii noştri şi către oricine.
Iubirea "îmbătrâneşte" cu trecerea anilor, întrucât o vedem la copii cât de frumos se manifesta prin atitudini, priviri şi fapte şi mai puţin prin vorbe, iar la adulţi cât de "frumos" se declară prin vorbe şi mai puţin prin atitudini, priviri şi fapte. Se inversează ceva, anume ponderea, rolul şi controlul exercitat de raţiune în raport cu afectivitatea, faptul că devenim, cu vârsta, mai inteligibili şi mai puţin sensibili.
În felul acesta înţelegem, de ce sunt atât de surprinzătoare reacţiile emoţionale ale copiilor, care zic: "Înţelepciunea şi iubirea noastră este jocul", apoi a tinerilor înflăcăraţi, care zic: "Jocul şi înţelepciunea noastră este iubirea” şi cât de calculaţi suntem noi măturii, când zicem: "Iubirea şi jocul nostru este înţelepciunea". A surprins bine- L. Blaga - stadiile parcurse de individ şi preponderenta trăsăturilor dominatoare în desfăşurarea lor cronologică.
Dar, dacă ne gândim bine că, "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4,8), că toată "Legea şi prorocii" sunt cuprinse în porunca dragostei, că "dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni,cap.13,8), perspectiva se schimbă.
Iubirea este şi rămâne cea mai mare dintre virtuţi, iar iubire ortodoxă presupune trăire. În aceste condiţii, parcă tot mai tare, ne putem dori fiecare, să nu mai îmbătrânim, “să rămânem în iubire, să rămânem în Dumnezeu”(I Ioan 4,16), trăind o “tinereţe fără de bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte”,... aşa cumva, oarecum, veşnic îndrăgostiţi...
Mai mult, cât timp tânărul cauta iubirea vieţii lui, încă mai manifestă o oarecare disponibilitate afectivă şi deschidere, întrucât în potenţialitatea iubirii sale sunt cuprinse nenumărate persoane care ar corespunde criteriilor sale elective. După ce şi-a întâlnit jumătatea şi s-a format perechea, cercul se închide şi mai mult.
După căsătorie, considerând iubirea o chestiune de intimitate, de jurământ , din nefericire, se ermetizează şi mai tare între zidurile casei, la domiciliu.
Acest mod de a înţelege fidelitatea conjugală, că închidere şi prizonierat - că rob al omului şi nicidecum deschidere şi libertate responsabilă - că rob al lui Hristos, circumscrişi şi proscrişi într-o iubire care exclude de la comuniunea de dragoste, ce trebuie să o avem cu toţi oamenii, după porunca Domnului, indiferent că suntem căsătoriţi ori ba, este o formă îngustă, eronată, egoistă de a trăi acest frumos sentiment - numit dragostea de aproapele.
Alminteri, nu s-au înţeles bine, rosturile conjugale ale soţilor - de a trăi Taina Iubirii, prin a fi şi a rămâne "în Hristos şi în Biserica", care chiar dacă-şi aparţin unul altuia fiind "un trup", datori fiind cu dragostea unul faţă de altul - cu toată credincioşia, nu rămân captivi "trupului conjugal", ci se iubesc, respectându-şi jurămintele - cu toată libertatea fiilor şi a fiicelor lui Dumnezeu.
Toată această aserţiune este o pledoarie <pro domo> a iubirii creştine şi o apologie a Nunţii, în care Mire rămâne Hristos, iar noi - prietenii mirelui, iar toţi ceilalţi semeni ai noştri - nuntaşi ai Nunţii noastre, pentru a se putea trăi dragostea şi bucuria Unuia faţă de toţi şi a toţi şi toate faţă de Unul.
Caracterul iubirii autentic creştine este acela că, ea adună şi trebuie să se adune şi să cuprindă pe câţi mai mulţi oameni; ea îmbrăţişează nu numai pe aproapele, care-mi este rudă, soţ, soţie,copil său prieten, ci şi pe străin şi pe vrăjmaş. Pin urmare, iubirea creştină se manifestă cu extindere şi cuprindere la toţi oamenii, îmbogăţindu-se cu fiecare şi îmbogăţindu-ne pe fiecare şi fiind mai mulţi se adună recapitulativ, adunându-ne în unitate şi armonie de cuget şi simţiri.
Mântuitorul a arătat că, după Învierea de apoi, oamenii "nu se vor mai însura şi nu se vor mai mărita", ci vor fi că "îngerii lui Dumnezeu, în trup", evocând, astfel faptul că “dragostea nu va cădea niciodată" (ICorinteni,cap.13) şi că ea nu se manifestă doar în "bisericuţe", fie ele şi cele de acasă, adică, exclusiv, în familie, ci, mai curând în Biserică, în familia cea mare, unde sunt cuprinşi toţi şi toate, în iubirea întreolaltă, oameni şi Dumnezeu, în care toată lumea devine Biserica.
Formele patologice ale trăirilor afective denotă şi anumite forme de exclusivism şi mizantropie, egotisme dezavuate în parabolele biblice. Pentru exemplificare avem pilda fecioarelor nebune, care au considerat că, este suficientă castitatea lor şi iubirea faţă de Mire, fără dragoste faţă de oameni, manifestată prin faptele bune şi compasiune sau pildă bogatului nemilostiv, care a căzut în autosuficienţa iubirii de sine, cu excludere de la această iubire şi a lui Dumnezeu şi a saracului-aproape de poarta să. De asemenea, şi exemplul fariseului, care a arătat o credinţă rigoristă la precepte şi o iubire împietrită în forme, trăite într-un exclusivism religios faţă de Dumnezeu şi neextrapolate în manifestări şi la semenii săi, în fondul lor.
Aşadar, formula consacrata deja în titulaturile livreşti: "iubesc, deci exist", exprima o vocaţie creştină, în care cel locuit de Dumnezeu este strămutat în alte evidente ale existenţei sale, în care iubirea nu este o filozofie care nu există şi fără de viaţă, ci devine o virtute trăită şi propria sa filozofie de viaţă.
Sursa: Manastirea Prislop.facebook.com
