Ca să ajungem la smerenie e nevoie să ne coborâm cât mai jos în ochii noştri, să-i socotim pe toţi semenii mai presus de noi înşine şi să punem pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Sfântul Macarie cel Mare ne învaţă şi de ce este nevoie să ne considerăm mai jos decât ceilalţi: “Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea?”
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisea că: “Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi, nu cugetă lucruri înalte despre sine”.
Gândul că suntem mai presus de alţii duce la încrederea în propriile puteri. Iar cu cât ne încredem mai mult în noi înşine, cu atât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi îi aseamănă pe cei mândri cu vârfurile munţilor neroditoare. Ei ne descoperă că după cum apa cauta să se verse în locul cel mai de jos, la fel şi harul lui Dumnezeu ocoleşte pe cei mândri şi se revărsă asupra celor smeriţi.
Citeşte tot articolul
