Tu, de câţi ani nu te mai îngrijeşti de suflet?

Dumnezeu nu se impune cu forţa, nu batjocoreşte libertatea omulu şi nu contaminează pe toată lumea. El e de faţă pentru toţi dar nu pentru oricine. Nu pentru cei care nu-L percep, nu-L doresc şi nu-L suportă. De aceea, El încearcă aducerea lumii la credinţă, într-un „înăuntru” care s-o salveze, pentru că lumea a căzut stând în afara Lui. Sursa lumii de azi este orgoliu şi avariţia, care ne-au încremenit parcă în afara dreptei condiţii, în afara împărăţiei binelui şi adevărului. Suntem de cele mai multe ori în postura celui care vine la nuntă fără haine potrivite. Suntem în afara tuturor regulilor de bunăvieţiure.

Am pierdut contactul cu semenii şi cu Dumnezeu – sursa noastra de viaţa. Am căzut într-o lume a întunericului. Nu am căzut de sus jos, din paradis în iad. Suntem doar „cuplaţi”, prin însuşi modul existenţei noastre, cu ceva în care nu ne putem integra decât înstrăinându-ne de principiile creştine şi alunecând în „jungla capilatistă”.

Doar asumarea hotărâtă a credinţei în Dumnezeu modifică radical datele problemei. Omul credincios ştie încotro merge. Nu moartea, ci învierea, a doua venirea a lui Hristos, constituie orizontul existenţei lui. Nepăsarea este înlocuită cu starea de veghe. Şi câtă vreme nu vom regăsi preceptele credinţei, ale interiorităţii, am pierdut contactul cu semenii şi cu Dumnezeu – sursa noastră de viaţă.

Pentru a schimba viaţa, sursa este doar Dumnezeu. Prin gura profetului Isaia ne spune: „Spălaţi-vă şi vă curăţiţi. Scoateţi vicleşugurile din sufletele voastre… ”. Dacă am putea simţi mirosul greu pe care îl răspândesc sufletele noastre din cauza păcatelor, ne-am îngrozi. Aşadar, cu ce ne cere El să ne spălăm? Cu lacrima pocăinţei.

Multe lacrimi se varsă pe pământ, dar valoarea cea mai mare o are „lacrima” pe care a vărsat-o fiul risipitor spunând: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta!”, lacrima pe care a vărsat-o vameşul, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” şi lacrima pe care a vărsat-o pe cruce tâlharul zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta”. Avem astfel de lacrimi ca să ne putem spăla? Din nefericire n-avem.

Sf. Grigorie Teologul spune: „Oamenii la Botez ies din cristelniţă albi curaţi. După Botez însă se murdăresc cu o mulţime de păcate. Aşadar, pentru aceste păcate – spune el – trebuie să vărsăm atâtea lacrimi câtă apă a avut cristelniţa noastră când ne-am botezat”.

Lipseşte conştientizarea, lipseşte Dumnezeu şi viaţa nu mai este viaţă. A venit cineva din America şi îmi spunea că nu-i merge bine, dar în timp ce discutam l-am întrebat: De când nu te-ai spovedit? De când am plecat, de douăzeci şi trei de ani – îmi zice el. De atâta timp nu te-ai spălat? Nu, zice el. Îmi fac baie în fiecare săptămână. Deci, trupul îl îngrijeşti săptămânal, dar faţă de suflet de ce eşti nepăsător?
Tu, de câţi ani nu te mai îngrijeşti de suflet?

Sursa: ziardambovita.ro

Marius Călugăriţa: Fiecare zi este o nouă zi de lucru cu tine. Tot timpul trebuie să descoperi în tine lucruri de care nu te credeai în stare

Nu știu dacă există un cuvânt pentru momentul divin când se spune, mai ales în lumea teatrului, că Dumnezeu coboară pe scenă. Am încercat să găsesc, dar nu am reuşit. Nu foarte des, dar când se întâmplă este uimitor. Am fost martor la câteva asemenea momente şi totuşi cel care mi-a răscolit întreaga fiinţă a fost când am văzut spectacolul „Stele rătăcitoare” la Teatrul Evreiesc din Capitală.

A fost neaşteptat, uluitor, şi când am păşit la final de spectacol pe caldarâmul fierbinte, deşi orele erau înaintate, am înţeles că am avut parte de atingerea îngerilor. Actorul, spre deosebire de orice alt artist, nu dispune de alt instrument decât de sine însuşi, de propria sa persoană. Teatrul este imaginaţie, libertate, iubire, trezeşte speranţe, este un dar, un schimb de prietenie şi dragoste între oameni. Actorul trebuie să fie implicat, dar şi detaşat. Obiectiv, dar şi subiectiv. Să trudească, dar să şi bucure de viaţă. Peste toate trebuie să înveţe din greşelile altora, dar mai ales din ale sale.

Citeste tot articolul

Starea de singuratate si libertatea

Starea de singurătate este durerea cea mai ingrozitoare a spiritului omenesc. Starea de singuratate nu înseamnă lipsa comuniunii, ci conştiinţa profundă a unei solitudini totale; sentimentul parăsirii libere, în viaţa, de toţi şi de toate. Eşti singur în viaţă. Priveşti în jurul tău şi cel de lânga tine e o lume aparte, zăvorâtă în ea însăşi. În acelaşi timp, porţi o răspundere faţă de viaţă şi faţă de lume.În tine se află răspunderea tuturor generaţiilor.

La mersul lumii contribuie şi pasul tău, ceea ce te face un părtaş la responsabilitatea faţăde un anumit moment al istoriei prin care treci.

E o răspundere care e numai a ta, personală, măridu-ţi singurătatea, adăugându-i coşmarul zbuciumului.

În această stare de singurătate lucidă, apare şi suferinţa vieţii lipsită de afecţiune(înteleasă mai mult ca stare de confort şi siguranţă.Stare, ce provine din dorinţa şi lăcomie.) Suferinţa vieţii lipsită de afecţiune se află ascunsă în teamă. Teama, ce îl cuprinde pe celălalt şi se agaţă de el.Se teme că va pleca.Soţii se tem, soţiile, părinţii, copii,toată lumea se teme. Şi politicienii se tem că vor rămâne fără simpatizanti aşa că recurg la compromisuri...

Dar, Dumnezeu, ştim că nu se descoperă decât atunci când eşti singur.Iar starea de singurătate este viaţa, una abundentă. Este sănătate...

Eşti liber,adică eşti singur.Conştiinţa libertăţii este o conştiinţa absolută a singurătăţii. Nu eşti legat de nimic prin nici o legătură, dar eşti responsabil.Doar în această stare, originalitatea noastră, exprimată prin acte şi fapte se descoperă ca libertate interioară.

Redacţia Jurnal Spiritual

Cugetari duhovnicesti asupra Postului - partea I

Cugetari duhovnicesti asupra Postului

articol cules si editat de Mihaela Zugravu

Imi vine destul de greu sa scriu acest articol, caci prea bine stiu ca "atac" un subiect delicat cu rationamente mai mult sau mai putin logice, care nu au sanse sa vindece neputintele noastre, indoielile sau pur si simplu nestiinta noastra. Mai stiu ca dupa ce vei fi citit aceste randuri cu greu iti vei spune tie insuti ca se merita sa postesti. Nu o lua ca pe o acuza, ci ca pe o simpla opinie ce o am din experienta vietii de pana acum.

Postul, rostul si bucuria lui, se descopera numai prin post!

Iubirea se invata numai iubind! Tristetea este descoperita nu din carti, ci numai atunci cand o traiesti cu toata fiinta ta! Imi amintesc ca atunci cand eram mic, mama mea a avut o serie de necazuri teribile si a aplicat o solutie extrema, sa-i zicem: postul negru in fiecare miercuri si vineri. Si, copil nestiutor fiind eu, imi amintesc ca am fost teribil de surprins de puterea postului negru pe care mama il tinea!

Ca o minune extrem de evidenta, problemele se "daramau" singure ca intr-un joc de domino. O zi de post negru aducea o alta minune, pe care mama o povestea tuturor celor ce vroiau sa o asculte. Si nu erau minuni de rutina, ci realmente ceva ce tinea de incredibil. Si uimirea de atunci m-a marcat, invatandu-ma sa meditez la puterea postului negru sau doar a postului in general...

Dar voi face un efort si voi formula cateva motive, cateva coordonate ale postului. Sa am constiinta ca am incercat sa te ajut macar.

Postim ca sa fim liberi.

Ai idee ce mult inseamna aceasta libertate, acest concept? Cine nu e liber, nu se mantuieste! Noi legam prea usor mantuirea de fapte bune sau de alte maruntisuri egoiste. Insa adevarata conditie a mantuirii e libertatea! Sa nu depinzi de nimic din ceea ce este trecator! Desigur, ca oameni avem nevoi fizice ca sa traim. Insa si acestea trebuie limitate, ca sa nu devina un fel de lanturi, catuse si greutati inutile. Mancarea, apa, somnul sunt normale. Dar daca depasesc o limita, devin anormale, adica ne anuleaza libertatea.

Postim ca sa ne afirmam liberi macar un timp de toate acestea! Si, in acelasi timp, renuntam la ceea ce este surplus, la balast! Carnea? Nu e obligatorie. Lactatele? La fel. Nu depindem de animale, nu depindem de uciderea lor ca sa traim. Omul e regele creatiei, nu ucigasul ei. Un rege nu-si mananca supusii! Ca sa nu mai vorbim de alte "bucurii": fumatul, alcoolul sau chiar viata sexuala, ca sa dau exemple aleatorii. Fumatul e pacat tocmai pentru ca provoaca dependenta, adica sclavie spirituala si fizica. "Sclavii" moral si fizic nu se mantuiesc, caci libertatea este chipul lui Dumnezeu!

Postul este un exercitiu de eliberare de tot ceea ce ne apasa, pacate mici sau mari. Incepem cu "lanturile" fizice, adica cu mancarea si continuam cu cele morale. Altfel nu se poate, caci atat timp cat nu eliberam trupul, nu ajungem la suflet! Trupul este fie o inchisoare pentru suflet, fie un slujitor al lui. Fie stapan, fie prieten. Omul care nu posteste se coboara la masura unui animal, la masura instinctului. Daca pun inaintea unui caine o bucata de carne, nu se va putea abtine. Nu e liber! Insa omul va face la fel?!? Cum sa se mantuiasca omul care se comporta ca un caine?

Postim ca sa putem crede.

Este o legatura stransa intre libertate si credinta! Cine nu e liber, nici sa creada cu adevarat nu va putea! Desigur, a crede in Dumnezeu inseamna cu mult mai mult decat a trece pe la biserica, a ingramadi cruci pe piept si a aprinde lumanari! A crede inseamna a iubi pe Hristos si a trai doar pentru El si impreuna cu El, ca pentru si cu o Persoana Vie si real prezenta! Exemplu? Occidentul! Catolicismul! A scurtat treptat posturile si s-a ajuns ca Postul Mare de la noi, la catolici sa aiba doar 2 zile! Miercurea cenusii si Vinerea Patimilor. Nici pe astea nu le mai tine nimeni! Am fost in Italia si nu am gasit printre italienii cu care m-am intalnit, pe nci unul care sa posteasca!

Ce a urmat in Apus? Necredinta! Oamenii nu au postit, s-au robit placerilor lumesti, nu au mai putut sa creada si au declarat ca Dumnezeu a murit! Sau ca nici macar nu exista! Hristos a spus ca nu putem sluji la doi domni, adica si lumii care ne face egoisti, dar si Lui, Cel ce ne invata adevarata iubire. Cine nu posteste, se usuca sufleteste, pierde acea energie morala, pozitiva, care il ajuta sa creada ceea ce pare imposibil, sa accepte ceea ce nu pare a fi rational, adica pe Dumnezeu!