Râvna de a fi bineplăcuţi Lui Dumnezeu...

Adevăratul creştin este neînfricat. El ştie că Dumnezeu, Ajutorul şi Ocrotitorul Său, este Atotputernic. El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovniceşte. El nu trăieşte pentru pământ şi pentru desfătările sale păcătoase, ci pentru cer şi pentru veşnicele lui bucurii duhovniceşti.

Un temei al vieţii duhovniceşti este râvna de a fi bineplăcuţi Lui Dumnezeu. Această râvnă este miezul vieţii duhovniceşti. Acolo unde este lipsă de râvnă spre a bineplăcea Lui Dumnezeu, acolo nu este viaţă duhovnicească. Pentru aceasta, cea dintâi grijă a credinciosului ce doreşte să înainteze în viața duhovnicească sau, dacă nu duce o astfel de viaţă, să pună din acea clipă început bun adevăratei vieţi după Dumnezeu, este de a aprinde această râvnă în inima sa.

Dar ce fel de râvnă pentru o viaţă bineplăcută Lui Dumnezeu putem avea în condiţiile noastre grele de viaţă?, vor întreba unii. Ei îşi îndreptăţesc râvna lor slabă prin împrejurările grele de viaţă. Dar oare aceasta să fie pricina? Oare ţine râvna de împrejurări prielnice? Cum putem atunci lămuri că râvna cea mai mare - râvna Apostolilor - s-a vădit în cele mai grele situaţii, în necazuri, în prigoane şi chinuri (II Cor4, 8-9).

Râvna ţine de credinţa, nădejdea şi dragostea de Dumnezeu şi nu de împrejurările exterioare ale vieţii. Dacă nevolnică îţi este credinţa, palidă îţi este şi dragostea. De-ţi lipseşte nădejdea, slabă îţi este şi râvna. Puţina râvnă este precum o flacără mică, pe care vânturile potrivnice ale vieţii cu uşurinţă o pot stinge. Iar râvna tare este precum focul puternic, pe care vânturile nu numai că nu sting, ba chiar mai mult îl înteţesc.

Un adevărat credincios creştin nu se tulbură din pricina furtunilor vieţii. Prin râvnă, el goneşte departe de sine toată frica si necredinţa, şi îşi mărturișeşte cu îndrăzneală credinţa în Dumnezeu, luând aminte că „celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi (...) partea lor în iazerul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă.” (Apoc 21, 8)

Adevăratul creştin este neînfricat. El ştie că Dumnezeu, Ajutorul şi Ocrotitorul Său, este Atotputernic, şi pentru aceasta grăieşte împreună cu Sfântul Proroc David: „Nu mă voi teme de mii de noroade, carele împrejur mă împresoară.” (Ps 3, 6) „Spre Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme ce va face mie omul.” (Ps 55, 12)

El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovniceşte. El nu trăieşte pentru pământ şi pentru desfătările sale păcătoase, ci pentru cer şi pentru veşnicele lui bucurii duhovniceşti.

Toţi sfinţii mucenici şi oameni bineplăcuţi Lui Dumnezeu s-au osebit printr-o astfel de râvnă pentru o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Mulţumită acesteia, au săvârșit nevoințele lor cele minunate, care și astăzi stârnesc uimire. Din râvnă după Dumnezeu, părintele loan din Kronstadt dormea adeseori numai trei - patru ceasuri pe noapte, ducea o înaltă viață duhovnicească şi era întotdeauna gata, plin de jertfă, să îşi dea şi ultimele sale puteri în slujba fraţilor celor mici ai lui Hristos.

 Sursa: ”Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox” - Arhimandritul Serafim Alexiev

 

 

Dreptatea mereu ţine cumpănă între faptă şi răsplată

Ispasirea este rascumpararea, prin suferința, a pacatelor savarsite. Ea este un semn al iubirii lui Dumnezeu, iar nu o urmare a razbunarii, caci, precum spun Sfintii Parinti, “Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”.

Despre ispasirea pacatelor, parintele Arsenie Boca spune: “Ispasirea nu-i o pedeapsa de la Dumnezeu, ci un mijloc de inteleptire, o indreptare mai aspra. Iar fiindca dreptatea lui Dumnezeu mereu tine cumpana intre fapta si rasplata, putem vorbi de legea dreptatii ca despre o lege milostiva, prin care ne curatim de petele faptelor rele. Asa se face ca simtim un Dumnezeu atotputernic, care restabileste, peste vointele oamenilor, echilibrul creatiei si echilibrul vietii, stricat de faradelegile oamenilor. Actiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrange faptele oamenilor cu urmarile lor, o numim ispasire.”

Citeşte tot articolul

Monumentul “Calvarul Aiudului”

Monumentul Calvarul Aiudului a fost înălțat la inițiativa fostului luptător anticomunist Gheorghe Brahonschi împreună cu alți camarazi de suferință, ca simbol al biruinței lui Hristos, prin aleșii săi, împotriva prigonitorilor comunist-ateiști. Locația aleasă a fost Râpa Robilor, locul în care trupurile neînsuflețite ale mărturisitorilor din temnița Aiudului erau aruncate de ighemonii neamului românesc.

 Concepția monumentului a fost realizată de arhitectul Anghel Marcu în colaborare cu arhitecții Nicolae Goga și Liliana Chiaburu, monumentul fiind alcătuit din două rânduri de câte 7 cruci îngemănate care simbolizează unitatea în suferinţă pe care au avut-o mucenicii, iar crucea ce-a mare de deasupra reprezintă “crucea neamului românesc” pe care ei au dus-o în spate.

Citeste tot articolul

Sfânta Eufimia

Sfânta Muceniţă Eufimia este prăznuita în fiecare an pe şaisprezece septembrie, ziua muceniciei sale. Sfânta Eufimia a trăit în timpul împăratului Diocletian (284-305) şi a fost ucisă pentru că a mãrturist credinţa în Hristos. În data de unsprezece iulie facem pomenire de minunea petrecută la sfintele sale moaşte.

Pentru a se descoperi dacă învăţătura cu privire la cele două firi din Hristos este adevărată, Sfinţii Părinţi au scris într-o carte dreaptă credinţa – în Hristos sunt două firi, unite într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit şi ereticii şi-au scris într-o altă carte învăţătura lor şi le-au pus pe amândouă pe pieptul Sfintei Eufimia. După puţine zile, au deschis din nou racla şi au văzut că la picioarele ei se află cartea ereticilor, iar cea a Sfinţilor Părinţi în mâinile ei.

Troparul Sfintei Eufimia

Citeste tot articolul