Priveşte în adâncul sufletului tău

“Fericiţi cei fără prihană (neprihăniţi), care umblă în legea Domnului” (Psalmi 118,1).

Cuvântul “neprihănit” ne arată că omul stă înaintea lui Dumnezeu în pocăinţă şi smerenie, iar Dumnezeu începe să-l călăuzească pe calea poruncilor. Atunci omul simte începutul iertării de către Dumnezeu a păcatelor lui, iar în continuare urmează calea împreună cu El pe treptate faptelor bune.

 

Temelia mântuirii noastre stă în cunoaşterea propriei neputinţe, care se descoperă în căderile noastre cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul şi în multe altele. Să-ţi dai seama că în tine vieţuiesc toate patimile. Viaţa pe care o duci şi împrejurările în care te afli le demască şi le arată. De aceea trebuie dezvoltate răbdarea şi smerenia; să înveţi să rabzi şi să fii îngăduitor faţă de cei din jur. “Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6,2).

 

Trebuie să ne stabilim scopul principal al vieţii: să-i cerem zilnic şi neîncetat lui Dumnezeu ca El să ne arate căderile noastre cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul şi în multe altele. Să-ţi dai seama că în tine vieţuiesc toate patimile. Viaţa pe care o duci şi împrejurările în care te afli le demască şi le arată. De aceea trebuie dezvoltate răbdarea şi smerenia; să înveţi să rabzi şi să fii îngăduitor faţă de cei din jur. “Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6,2).

 

Trebuie să ne stabilim scopul principal al vieţii: să-i cerem zilnic şi neîncetat lui Dumnezeu ca El să ne arate ta este osteneala ce va fi suficientă până la sfârşitul vieţii noastre: să-ţi vezi păcatele cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să plângi pentru ele şi să te smereşti înaintea lui Dumnezeu. Iar mângâiere sufletească să nu căutăm cu tot dinadinsul, doar dacă Dumnezeu ne-o va trimite.

 

Urâm păcatele doar la suprafaţă, dar ne îndulcim de conţinutul lor. Vedem patimile celor din jur, dar nu le vedem pe ale noastre. Atunci când, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, aproapele ne pricinuieşte lovituri cu cuvântul sau cu fapta, ne tulburăm, suntem cuprinşi de mânie, ţinem minte răul, ne îndreptăţim învinuindu-l. Acestea toate, ne sunt îngăduite pentru a ne vedea patimile, pentru a ne cunoaşte neputinţele şi a alerga la ajutorul lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi însă nu împlinim voia lui Dumnezeu. Tindem spre o viaţă înaltă pe care Dumnezeu nu ne-o dă. Ne străduim să ne orânduim viaţa aşa cu trebuie, însă nu vedem voia lui Dumnezeu în împrejurările grele ale vieţii. De exemplu – ne trimite o boală – trebuie să învăţăm să o suportăm cu răbdare şi smerenie. Dacă în vieţurirea împreună cu rudele au loc neplăceri, dacă avem o muncă nepotrivită şi grea, ori un şir de patimi sufleteşti şi trupeşti chinuitoare, în astfel de împrejurări reale, trebuie să învăţăm să răbdăm, mustrându-ne pentru faptul că nu le putem suporta precum cere Dumnezeu.

O astfel de nevoinţă este prima treaptă reală către viaţa duhovnicească, ce naşte o credinţă vie. Răbdarea şi smerenia vindecă mintea şi voinţa şi le face capabile să se supună voii lui Dumnezeu.
Priveşte în adâncul sufletului tău: din ce cauză acolo e întuneric şi apăsare? Din cauza acceptării şi însuşirii patimilor, din cauza unirii strânse cu ele.

 

Cum să treci de aceasta? Străduindu-te ca la rugăciune să aduci pocăinţă sinceră înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Vindecător; să observi cu atenţie mişcarea gândurilor şi simţămintelor tale, şi atunci vei vedea care păcate luptă împotriva ta şi te întunecă, te întinează: mânia, ţinerea de minte a răului, ura faţă de oameni, inima crudă, invidia, puţina credinţă, multa vorbire, uitarea de Dumnezeu ş.a.m.d.

 

Ţine minte că până la sfârşitul vieţii vei cădea în păcate, grele sau uşoare, te vei enerva, te vei lăuda, vei minţi, te vei mândri, te vei zgârci şi-i vei supăra pe alţii. Dar tocmai această conştientizare te va ţine în smerenie. Pentru fiecare păcat există pocăinţă. Trebuie să ai grijă! Să strigi necontenit către Dumnezeu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Ne spuncea Sf. Pavel că acela care mărturiseşte că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi va striga neîncetat către El va fi mântuit (I Tesaloniceni 5,17).

Mântuieşte-L şi tu pe Hristos şi strigă neîncetat către El şi te vei mântui!

Sursa: ziardambovita.ro

Sfaturi practice despre lupta de zi cu zi

Așa cum iarna aduce zăpada care acoperă iarba, însă n-o usucă, ci mai mult, o păstrează și o înviază primăvara, când neaua piere și aceasta devine înfloritoare, la fel se întâmplă și în lupta duhovnicească. Iarna ispitelor și a grijilor vieții vine să înghețe zelul duhovnicesc.

 

Fiecare forțare duhovnicească, însă, care are drept scop ajutorul duhovnicesc, răspândirea sămânței, a cuvântului lui Dumnezeu, pe care harul Lui îl slujim ca niște robi nevrednici, viază iarba duhovnicească, adică zelul nevoitor pentru marea mântuire, pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.

 

Sămânța se aruncă și după pământul care o va primi și care o va germina va fi și apariția plantei, cantitatea și calitatea rodului. Așa este și cuvântul lui Dumnezeu, care se rostește, în funcție de inimile care-l vor primi și-l vor prelucra, va înapoia binecuvântarea cea mare, ca să dobândim viața cealaltă.

Pentru a ne câștiga mântuirea, va trebui să ne punem viața în ordine, pentru că acolo unde este rânduială este pacea și Dumnezeu. Neorânduiala și confuzia sunt lucrarea diavolului. Ca să intrăm însă în rânduială, trebuie să urmăm îndrumările părintelui duhovnicesc. Fiecare om păcătos care s-a bucurat de marea binecuvântare, ca să vină la doctorul fără de arginți care se numește Sfânta Spovedanie, va trebui să țină îndrumările și regulile impuse de duhovnic ca să se îndrepte, să păstreze și să-și întărească sănătatea sufletească. Un doctor consultă bolnavul, pune diagnosticul, îi dă medicamentele și îndrumările medicale, pe care acesta trebuie să le păstreze cu sfințenie, ca să dobândească vindecarea. Și precum neglijarea cea mai mică a acestei prescripții medicale aduce după sine lipsa rezultatului așteptat al vindecării, tot așa mediul duhovnicesc dă rețeta duhovnicească pentru vindecare, și credinciosul este dator să țină regulile și rânduielile. Acestea sunt rugăciunea, mătăniile, studiul în special, al Noului Testament și al întregii Sfintei Scripturi. Noul Testament este harul cel nou al lui Hristos și binecuvântarea întregii Sfintei Treimi, în timp ce Vechiul Testament este doar o umbră. În continuare, vorbim despre post și gânduri. Pe acestea să nu le primim, ci să le alungăm pe loc, de la naștere, pentru că dacă le lăsăm vor naște multe buruieni, care, de cele mai multe ori, sunt adânc înrădăcinate, iar omul sângerează și, de obicei, aduc cancerul. Dumnezeu ne-a învrednicit să ne sculăm unii de dimineață, alții în zori și alții mai târziu. Primul lucru pe care îl avem de făcut, grija principală, izvorâtă din îndatorirea creștinească și nevoia sufletească pentru mântuire, este să îngenunchem, să înălțăm mâinile noastre către Dumnezeu și să ne rugăm. Cât de frumoase sunt rugăciunile Bisericii noastre, atât de diferite de cele ale vieții! ”Sculându-ne din somn, cădem către Tine, Bunule, și cântare Îți aducem, Puternice, împreună cu îngerii”.

Deci, după ce ne-am sculat și am căzut la bunătatea lui Hristos, trebuie să-I mulțumim că ne-a învrednicit să trecem cu bine vremea nopții.

Somnul este o imagine a morții, pentru că adormim și nu știm unde ne aflăm timp de mai multe ore, și iarăşi ne ridicăm și devenim oameni vii, cu conștiință. După ce am mulțumit lui Dumnezeu din toată inima că ne-a făcut vrednici să vedem lumina zilei, să-L rugăm să ne ierte păcatele.

Să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri, pentru cei care ne batjocoresc, ne osândesc, ne alungă și ne îndeamnă la păcat. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l facem, pentru că dacă nu iertăm, nici Dumnezeu n-o va face cu noi. Aceasta este iubirea cea mai vie față de aproapele, atunci când cineva se roagă pentru altul din toată inima, nu din obișnuință, că așa zice Dumnezeu, ci din suflet. Să iertăm și să iubim pe vrăjmași, care, în definitiv, sunt binefăcătorii sufletului nostru. Cel care ne ispitește, ne osândește, ne produce o stare nefericită devine instrumentul diavolului, pe de o pare, și a lui Iisus, pe de altă parte. Sfinții Părinți spun că el este instrumentul lui Iisus, cel care ne arde egoismul și mândria, ca să primim vindecarea. Acesta o va face din răutate, dar noi să altoim, însă, măslinul sălbatic într-unul roditor și vom produce road folositoare pentru viața noastră. De aceea, este un mare folos să-i acceptăm pe oamenii potrivnici.

Cei care ne laudă, desigur, dacă o fac din iubire sunt vrednici de cinste pentru că poartă iubirea lui Hristos. Acesta, însă, ne zice: ”Dacă iubiți pe cei care vă iubesc, ce folos veți avea? Aceasta fac și păcătoșii și vameșii, și primii și ultimii. Eu însă vă zic vouă: să iubiți pe vrăjmașii voștri, pe cei care vă fac rău, care vă prigonesc și vă pun la chinuri”. Pentru că Dumnezeu, Părintele ceresc, așa face, răsare soarele și plouă peste cei drepţi și peste cei nedrepți, peste cei răi și peste cei buni. El este Același pentru toți și face acestea și fiilor Lui, care-L iubesc din tot sufletul și celor care-L blesteamă și se arată necredincioși față de El. Nu face excepție cu nici unul, ca nici un om să n-aibă răspuns de apărare. Așa și noi, rugându-ne pentru acei oameni, pe de o parte, ne îndreptățim înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, îi ajutăm să se lumineze, pentru că este posibil ca ei să nu-și amintească de Dumnezeu să nu facă rugăciune, nici chiar cruce. Cine îi va ajuta pe aceștia? Așadar, au nevoie absolută de rugăciunile noastre, ca Dumnezeu să-i ierte și să-i sfințească și în același timp îi vom ajuta să vină la pocăință. Mare lucru este iubirea aceasta! Sfinții Părinți ne spun că, dacă vrei să-i faci rău vrăjmașului tău, trebuie să te rogi pentru el, pentru că rugăciunea ta Îl va forța pe Dumnezeu să intervină după dreptatea Lui, iar tu vei fi îndreptățit prin iubirea ta.

”Ne vorbește Starețul Efrem Fillotheitul. Meșteșugul mântuirii”, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița

De noi depinde să fim buni

Sfinţii Părinţi spun că trebuie să căutăm ca fiecare lucrare, gând şi muncă a noastră, totul să izvorască din inimă, căci cu inima simţim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăşte din inimă atunci ajungem la concentrarea tuturor puterilor minţii în inimă.

 

Când ne rugăm facem aceasta din inimă, căci Domnul este Domnul inimii. El este centru vieţii fiecărei fiinţe vii. El este sprijinitorul vieţii şi nu trebuie să-L căutăm alt undeva. El se află aici şi aşteaptă să-L primim, şi să credem în El. Noi avem puţină credinţă şi încredere în Domnul. Când vom avea atâta încredere în El cât avem în prietenii noştri, când îi rugăm să facă ceva pentru noi, când vom avea atâta încredere, nici noi şi nici ţara noastră nu va mai suferi atâta.

Haosul gândurilor din noi vine din gândurile noastre. Noi suntem cei care pricinuim lipsa de armonie a gândurilor, iar dacă politicienii noştri ar fi toţi într-un cuget nu am mai fi în starea aceasta. Suntem conştienţi că în noi se află o energie şi o viaţă dumnezeiască. Fiecare persoană ca energie dumnezeiască, când se uneşte cu celelalte creează o putere uriaşă, iar duşmanul fuge de aceasta, căci în ea sălăşluieşte armonia, iar în el dezbinarea.

Noi suntem ființe dăruite de Dumnezeu, dar nu știm să trăim cum se cuvine și facem iad și în noi, și în jurul nostru.

Vlădica Nicolae istorisea cum un preot cerea mereu să fie mutat într-alt loc. Vlădica a răspuns astfel cererii sale: “Părinte, cu dragă inimă te-aş schimba unde doreşti, dacă nu te-ai strămuta tu singur acolo” şi a adăugat: “Nici măcar diavolul nu poate face atât rău omului cât îşi face el singur”.

Dumnezeu ne-a dăruit totul, de noi depinde să fim buni. Dacă purtăm grija însuşirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pace şi pocăinţă. De ce Domnul porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atâta vreme cât ţinem în noi gândul la vătămarea pe care ne-au pricinuit-o vrăjmaşii, prietenii, rudele, apropiaţii noştri, nu avem pace şi linişte, trăim într-o stare de iad. Trebuie să ne slobozim de acest rău, să-l izgonim ca şi cum n-ar fi nimic, să iertăm totul. Tocmai de aceea, părinţii trebuie să îndure multe în viaţă şi în familie cu copiii.

”Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața”, Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Triodul — Cartea neştiută şi uitată!

Postul Mare are propria sa carte liturgică — Triodul. Acesta conţine cântări şi pericope biblice pentru fiecare zi a perioadei Postului, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi sfârşind cu Vecernia din Sfânta şi Marea Sâmbătă. Cântările Triodului au fost compuse, în cea mai mare parte, după   dispariţia practică a instituţiei catehumenatului, adică botezul adulţilor şi necesitatea pregătirii pentru acesta. Accentul cântărilor se concentrează deci nu asupra Botezului ci asupra Pocăinţei.

Din păcate, foarte puţini oameni cunosc şi înţeleg astăzi frumuseţea şi adâncimea unică a acestei imnografii a Postului.

Necunoaşterea Triodului este cauza principală a dezvoltării lente către o adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţelesurilor s.ale — o dezvoltare care are loc încetul cu încetul în mentalitatea creştină şi care reduce Postul la o „obligaţie" juridică şi la un set de reguli dietetice. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului.

Este semnificativ, de exemplu, cât de adesea aceste cântări avertizează tocmai împotriva unei înţelegeri „formale" şi, deci, făţarnice a postirii. Încă devreme, din Miercurea lăsatului sec de brânză, auzim: „De bucate postindu-te, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu, şi răilor draci te vei asemăna, care nici odinioară nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul, păcătuind; ci nemişcat să rămâi spre pornirile cele fără cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui Ce S-a răstignit, şi mai ales că te răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine."

Şi din nou în Miercurea celei de-a patra săptămâni a Postului auzim:

„Cei ce săvârşesc faptele bune în taină aşteptând răsplătirile duhovniceşti, nu le vestesc în mijlocul uliţelor, ci mai vârtos le poartă înăuntrul inimilor lor. Şi Cel ce vede toate, câte se fac în taină ne dă plata înfrânării. Să săvârşim dară postul, nemâhnindu-ne la feţe, ci în cămările sufletelor noastre rugându-ne neîncetat, să strigăm; Tatăl nostru, Carele este în ceruri, nu ne duce pe noi în ispită, rugămu-ne; ci ne izbăveşte de cel rău".

De-a lungul întregului Post, opoziţia smereniei vameşului cu mândria şi lauda de sine a fariseului este accentuată în cântări, pe când făţărnicia este denunţată. Dar atunci care este adevăratul Post? Triodul răspunde: este, întâi de toate, o curăţie interioară:

„... Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncărurile cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca cruce. Şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi...".

Este, de asemenea, o întoarcere la iubire, o luptă împotriva vieţii distruse, împotriva urii, nedreptăţii, invidiei:

„Postindu-ne, fraţilor, trupeşte, să ne postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii cei fără case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă. Veniţi credincioşilor să lucrăm la lumină lucrurile lui Dumnezeu; să umblăm cu chip smerit ca ziua. Să lăsăm desfătarea trupească, să creştem darurile sufletului, şi să dăm celor lipsiţi pâine, şi să ne apropiem către Hristos cu pocăinţă strigând: Dumnezeul nostru miluieşte-ne pe noi".

În timp ce ascultăm aceasta, ne întrebăm cât de departe suntem de sărmana şi făţarnica înţelegere a Postului care stăpâneşte astăzi şi care îl arată exclusiv în culori întunecate, ca pe un soi de „disconfort", pe care, dacă ni-l asumăm liber şi „suferim prin el", ne împodobeşte automat cu „merite" şi „aranjează bunele noastre relaţii" cu Dumnezeu. Câţi oameni au acceptat ideea că Postul este perioada când ceva ce pare a fi bun în sine este interzis, ca şi cum Binelui i-ar face plăcere să ne tortureze. Totuşi, pentru autorii acestor cântări, Postul reprezintă tocmai contrariul; este întoarcerea la viaţa „normală", la acea „postire" pe care Adam şi Eva au întrerupt-o, introducând astfel primăvară duhovnicească, ca o perioadă a bucuriei şi luminii:

„Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei... Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul Adam n-am fi suferit căderea cea din Eden...  Vremea postului este veselă. Pentru aceasta săturându-ne din destul de curăţia cea luminată, de dragostea cea curată, de rugăciunea cea luminoasă şi de alte toate bunătăţi să strigăm luminat...".

Numai aceia care „se bucură în Domnul" şi pentru care Hristos şi împărăţia Sa reprezintă cea mai de seamă dorinţă şi bucurie a vieţuirii lor pot să accepte bucuroşi lupta împotriva răului şi a păcatului şi pot fi părtaşi la biruinţa cea din urmă. De aceea, dintre toate categoriile de sfinţi, numai martirii sunt invocaţi şi lăudaţi prin cântări aparte în fiecare zi a Postului. Aceasta pentru că martirii sunt în mod deosebit aceia care L-au iubit pe Hristos mai mult decât orice altceva în această lume, mai mult decât viaţa lor însăşi, care s-au bucurat atât de mult în Hristos încât au putut spune precum Sfântul Ignatie al Antiohiei, care, pe patul de moarte fiind, a spus: „Acum încep să trăiesc...".

Ei sunt martirii împărăţiei lui Dumnezeu pentru că aceia care au văzut-o şi au pregustat-o sunt capabili de această ultimă ofrandă. Ei sunt însoţitorii noştri, modelul nostru de-a lungul Postului, iar acesta — Postul — este lupta noastră pentru biruinţa dumnezeiescului, cerescului şi eternului în noi.

Vieţuind într-această nădejde, căutând la această vedere, voi, părtinitorilor mucenici, aţi găsit în moarte calea vieţii... „Cu zaua credinţei îmbrăcându-vă bine şi cu însemnarea crucii înarmându-vă,ostaşi viteji v-aţi arătat; tiranilor bărbăteşte aţi stat împotrivă şi înşelăciunea diavolului aţi surpat; şi biruitorii făcându-vă cununilor v-aţi învrednicit. Rugaţi-vă lui Hristos pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre".

De-a lungul a patruzeci de zile, Crucea lui Hristos, învierea Sa şi bucuria strălucitoare a Paştelui sunt cele ce constituie „sistemul de referinţă" absolut pentru întreaga imnografie a Postului; o permanentă aducere aminte a faptului că oricât de îngustă şi dificilă este calea, în cele din urmă, aceasta conduce la masa lui Hristos în împărăţia Sa. După cum am spus deja, nădejdea şi pregustarea bucuriei pascale pătrunde în întreg Postul şi reprezintă adevărata motivaţie pentru ostenelile din timpul Postului.

„Dorind să ne împărtăşim cu dumnezeiescul Paşte să căutăm biruinţa asupra diavolului prin postire... Ne vom împărtăşi cu dumnezeiescul Paşte al lui Hristos!".

Triodul — Cartea neştiută şi uitată! Dacă ştim doar că există, prin el putem regăsi — impropriindu-ni-l încă o dată — nu numai duhul Postului ci şi duhul Ortodoxiei însăşi, duhul viziunii sale pascale asupra vieţii, morţii şi veşniciei.

”Postul cel Mare”, Alexander Schmemann

Povestire cu tâlc: ”Vizita”

Era odată o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita "astăzi". Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză să-l aştepte pe Dumnezeu.

Deodată cineva bătu la uşă. Imediat bătrâna sări să-i deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet cerşetor spuse: "Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!". Şi-l lăsă pe cerşetor să plece cu mâna goală.

După câtva timp bătu din nou cineva la uşă. Acum bătrâna deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară? Pe nimeni altul decât pe un bătrân zdrenţăros. "Astăzi îl aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine", spuse ea şi-i închise uşa în nas.

După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit care o rugă insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul casei ei. "Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!". Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aştepte.

Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată. "Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?" În cele din urmă bătrâna se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis şi-i spuse: "De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori M-ai refuzat".

Sursa: romaniadiaspora.blogspot.ro

 

Omul cântărește fapta, dar Dumnezeu măsoară gândul

Lauda omului bun este mărturia pe care i-o dă cugetul curat. Păstrează-ți cugetul curat și vei avea totdeauna bucurie. Cugetul curat poate să rabde foarte mult și chiar în mijlocul necazurilor poate fi plin de veselie. Cugetul rău este mereu plin de frică și de neliniște. Te vei bucura de o pace dulce, dacă nu te osândește inima. Numai atunci să te bucuri, când ai făcut ce este bine.

 

Cei răi nu pot să aibă niciodată adevărată veselie, nici nu se pot bucura de pace înlăuntru; pentru că „cei răi nu au pace”, zice Domnul. Și chiar dacă vor zice: „O, da, avem pace, nici un rău nu va veni peste noi, cine va îndrăzni să ne facă rău?” nu-i crede; căci mânia lui Dumnezeu va izbucni de grabă împotriva lor, faptele lor vor fi nimicite și planurile lor vor fi zădărnicite.

 

A se lăuda chiar și în necazuri nu este greu pentru cine iubește pe Hristos, căci a se lăuda în felul acesta înseamnă a se lăuda cu crucea Domnului Iisus Hristos. Scurtă este lauda pe care o dau sau o primesc oamenii. Lauda lumii e totdeauna amestecată cu întristare. Lauda celor buni este mărturia pe care le-o dă cugetul lor, nu gura lumii. Bucuria celor drepți este numai în Dumnezeu; ei se bucură de adevăr. Cine dorește adevărata și veșnica mărire, nu ia în seamă lauda deșartă a lumii. Cine umblă după lauda oamenilor și n-o urăște din toată inima, arată că puțin ține la lauda veșnică. Multă liniște și multă pace are omul căruia nu-i pasă nici de lauda nici de ocara lumii.

Ușor de mulțumit și ușor de împăcat este omul care are un cuget curat. Nu ești mai bun când ești lăudat și nu ești mai rău când ești defăimat. Ești ceea ce ești și orice s-ar zice despre tine, nu te va face nici mai mare, nici mai mic înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu te-ai uita decât la ceea ce ești înlăuntrul tău, prea puțin ți-ar păsa de cele ce spun oamenii despre tine. „Omul se uită la față; dar Dumnezeu se uită la inimă”. Omul cântărește fapta, dar Dumnezeu măsoară gândul (intenția). A face totdeauna ce este bine și a nu avea gânduri înalte despre tine este semn de o inimă smerită. A nu dori mângâiere de la om este semn de mare curățenie sufletească și de mare încredere înlăuntru.

Cine nu aleargă la oameni ca să capete mărturie de la ei, arată că s-a dat în totul lui Dumnezeu. „Pentru că nu cine se laudă singur va fi găsit bun, ci acela pe care Domnul îl laudă”, zice Apostolul Pavel. A avea legătură cu Dumnezeu înlăuntrul tău și a nu te lăsa tulburat în această legătură de nici o înclinare spre cele dinafară, iată în ce stă viața „omului dinlăuntru.”

„Urmând pe Hristos” de Thomas A. Kempis, Tipografia Miron Neagu – Sighișoara, 1944

4 Martie. Pomenirea sfântului preacuviosului părintelui nostru Gherasim, cel de la Iordan

Deprinzându-se, încă de copil, cu frica de Dumnezeu, când s-a făcut mai mare sfântul Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie. Acolo a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele sălbatice.

 

Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă. Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau pe acolo cu cămilele lor, văzând catârul păscând singur, l-au luat şi l-au legat de cămilele lor, pornind mai departe.

Spre seară, monahul ce-şi făcea ucenicia pe lângă sfântul Gherasim, văzând că leul vine singur, s-a mâhnit, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a spus acest lucru sfântului. Iar sfântul Gherasim a poruncit ca mai departe leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit aceasta şi tot timpul, cât catârul a fost ţinut de neguţătorii care-l luaseră, purta vasele cu apă pe spinarea lui şi alergând cât putea de repede, se silea să aducă apă. Dar, s-a întâmplat ca neguţătorii amintiţi, la întoarcere, să apuce pe aceeaşi cale. Când s-au apropiat de râul unde se găsea leul ca să aducă apă, leul văzând şi cunoscând catârul, care urma cămilelor fiind legat de ele, năpustindu-se cu o săritură neaşteptată a înspăimântat pe neguţători şi i-a pus pe fugă. Apoi, apucând catârul de căpăstru, l-a tras după sine, iar catârul a tras după el toate cămilele de care era legat şi care la rândul lor erau legate una de alta, aşa cum este obiceiul, şi le-a adus la chilia sfântului. Apoi bătând cu coada la uşa chiliei, le-a înfăţişat sfântului ca pe un vânat. Văzând aceasta, sfântul Gherasim, zâmbind ucenicului său, a zis: În deşert am grăit rău despre leu; deci, să fie mai departe slobod de slujba pe care o săvârşea şi să se ducă să petreacă după obiceiul său. Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe săptămână venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat.

După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul. Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul, încât face ca şi fiarele să li se supună celor ce păstrează neîntinat chipul şi asemănarea Sa.

Sursa: calendar-ortodox.ro

Reguli pentru Postul Mare (III)

Nu numai cu pâine va trăi omul

Şi în genere, mai puțin să discutăm despre alimente. Nu contează cât de ştiut nu ar fi acest adevăr, totuşi îl vom repeta perioada Postului Mare – nu este doar o schimbare a regimului alimentar. Vegetarienii nu mănâncă niciodată produse animaliere şi de Dumnezeu aceasta nici nu-i apropie, nici nu-i îndepărtează.

Continuarea versetului: «ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu», — este perfectă pentru perioada Postului Mare, când lecturii Sfintei Scripturi -a Cuvântului lui Dumnezeu – i se acordă o atenție deosebită.

Pentru Postul mare ar fi posibilă recitirea întregii Evanghelii. De asemenea, în această perioadă în biserici se citește zilnic Vechiul Testament. Este util a se citi din Sfinții Părinți – “Scara Raiului “, Filocalia, tâlcuiri la Evanghelie .

Grăbiţi-vă să faceţi fapte bune

Ar fi bine să învăţăm şi să combinăm scăderea interesului faţă de conținutul farfuriilor altor oameni, cu o sporire a atenției faţă de aproapele nostru în general.

Acordând o atenţie sporită la propria stare spirituală, nu ar trebui să devenim indiferenți față de ceilalți. Mesajul Postului ar trebui să meargă spre cultivarea ambelor virtuți – iubirea faţă de Dumnezeu și iubirea față de aproapele.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă ca banii economisiţi pe mâncarea de post să-i folosim la ajutorul celor nevoiaşi. După câteva prânzuri de post s-ar putea cumpăra nişte mănuși pentru un cerșetor ce îngheaţă sau o jucărie pentru casa de copii.

Nu este necesar în timpul postului să întrerupem comunicarea şi cu cei care au nevoie de sprijinul nostru, o prietenă însărcinată, un vecin în suferinţă, o rudă singuratică. Conversația cu ei la un ceai – nu este o distracţie, dar un ajutor pentru aproapele nostru.

Iubirea de oameni fără de încercarea să le fim mereu pe plac

Relațiile bune cu apropiaţii, uneori sunt însoţite şi de o latură neplăcută: încercarea să le fim mereu pe plac. De fapt, nici o atitudine bună aici nu poate exista, – existând doar lipsa de caracter și dependența de opiniile altor oameni. Anume în post această patimă poate să devină mai accentuată.

“Hai să ne întâlnim vineri după serviciu într-o cafenea” – te invită o prietena, şi iată deja ai comandat împreună cu ea o prăjitură – doar nu poţi să o superi!

“Vino în vizită sâmbătă seara” – te invită vecinii, și nu mai mergi la slujbă, în loc să-ţi ceri scuze și să amâni pentru un timp mai târziu sau pentru seara de duminică.

“Mănâncă o bucată de pui, de altfel mă supăr” – te indeamnă o rudă, și s-ar putea cu respect să refuzi, dar nu o faci, deşi să te ascunzi după falsa nedorinţă de a merge la un conflict, nu mereu înseamnă să dai dovadă de iubire față de aproapele.

Pentru a ne elibera de această patimă de a fi plăcuţi altora, ne putem aminti de sfatul dat de cuviosul Paisie Aghioritul: noi trebuie să ascundem propria postire, ca să nu ne postim de văzul lumii, dar postul bisericesc – este o trăire şi o mărturisire a credinței. Noi nu trebuie doar să-i respectăm pe alţii, dar şi să tindem ca şi pe noi şi credinţa noastră să fie respectată.

Cei mai mulți oameni înțeleg explicația politicoasă și acceptă poziţia noastră. Dar şi adesea se adevereşte că interpretarea noastră este neîntemeiată. Prietena în cafenea nu va fi deranjată de faptul că vom comanda doar o cană de cafea, vecinii vor fi bucuroși să ne întâlnim și după participarea noastră la slujbă, iar cu ruda putem servi cu placere şi nişte cartofi cu ciuperci.

Să-l urmăm pe Hristos

Şi în cele din urmă, cea mai importantă regulă a Postului Mare – să nu uităm pentru ce există această perioadă.

Postul Mare – este timpul așteptării Învierii Mântuitorului. Dar nu o simplă aşteptare, ci una de acţiune. Vom încerca să trecem cele patruzeci de zile împreună cu Hristos, să venim la mormântul lui Lazăr, cu Domnul să intrăm în Ierusalim, Îl vom asculta în Biserică, ne vom împărtăşi împreună cu apostolii la Cina cea de Taină, îl vom urma în ducerea Crucii spre Golgota, unde ne vom alătura suferinţei Maicii Domnului şi ucenicului iubit …

În cele din urmă, împreună cu mironosiţile ne vom apropia de mormântul deschis şi din nou vom trăi bucuria: Nu este aici. Hristos a inviat!

Sursa: ortodox.md

Reguli pentru Postul Mare (II)

”Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!”

 

Este bine cunoscut: că de post nu are nevoie Dumnezeu, dar noi. Postul Mare este format din două părți: Patruzecimea și Săptămâna Patimilor. Prima parte – este timpul de pocăință, şi a doua – timpul de purificare, pregătire pentru Paști.

Nu în zădar biserica de două ori în Postul Mare ne propune lectura canonului Sf. Andrei Criteanul. Nu în zadar auzim în Biserică în fiecare sâmbătă din Postul Mare «Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!». Cu bună știință Biserica cu trei săptămâni înainte de Postul Mare, ne cheamă la pocăință: prin parabola fariseului și a vameșului, a fiului risipitor, şi prin amintirea Judecății de Apoi și a alungării lui Adam din Rai.

Anume pentru pocăinţă şi avem nevoie de acest răstimp. Dacă nu intenţionezi să te căieşti de viaţa şi faptele tale, nu are nici un rost nici postirea, va fi doar o risipă de sănătate.

Ai grijă de sănătatea ta!

Apropo, de sănătate. Dacă în timpul postului îţi apar problemele de sănătate, gradul de abstinenţă ar trebui să fie imediat discutat cu duhovnicul.

Nu poate fi vorba de nici un post după rânduiala din pravila, în cazul unor boli a sistemului digestiv sau a metabolismului. În condițiile moderne, chiar și în mănăstiri, nu se posteşte doar cu mâncare uscată, nu-l va judeca Dumnezeu nici pe mireanul, care are grijă şi de starea sănătăţii sale.

(Merită să ne amintim că în biserici în timpul Postului Mare se săvârşeşte taina Sf. Maslu – ungerea cu ulei sfinţit unită cu rugăciune pentru vindecarea bolnavilor.)

Nici într-o modalitate nu ne va apropia de Dumnezeu ulcerul dobândit din râvnă peste puteri, dar poate chiar şi ne va îndepărta, căci e prea fin hotarul între o dorință reală de ascultare față de pravile, şi mândria pentru propriul efort.

“Uită-te în farfuria ta!”

“Vanitatea postirii” este periculoasă și merge la braţ cu condamnarea. Fratele tău mănânca pește în prima săptămână a Postului Mare, în timp ce tu stai pe pâine și apă? Nu e treaba ta. El bea lapte, dar tu nici zahăr nu pui în ceai? Tu nu ai de unde să cunoşti caracteristicile organismului său. A mâncat o crenvuşcă și a doua zi a mers la împărtăşire, atunci când tu ţii post euharisic început înainte de Priveghere? Este hotărârea sa și a duhovnicului său, care i-a permis împărtășania.

“Vanitatea nepostirii” care ne aduce în faţă şi un alt personaj actual, vameşul care se mândreşte că nu e fariseu. El nu foloseşte untdelemn – în schimb eu fac o sută de metanii înainte de somn! El nu consumă deloc alcool – în schimb eu mă căiesc în fiecare duminică!

Prin urmare, aș dori să repet apelul pentru cadrele didactice ale grădiniței, “Uită-te în farfuria ta!”

Sursa: ortodox.md

Reguli pentru Postul Mare (I)

De multe ori se vorbeşte despre perioada Postului Mare ca despre una specială în viața Bisericii: mai mult timp pentru rugăciune, înfrânare în diverse sfere ale vieții, o atenție sporită la propria stare spirituală.

Pentru ca să petrecem Postul cu Hristos și ucenicii Săi, dar nu să-l transformăm într-o lună și jumătate de dietă aspră și inutilă, vă recomandăm să urmați câteva reguli importante.

Bucuraţi-vă pururea!

« Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate» (1 Tes.5:16-18), — sfatul înţelept al apostolului fiind şi mai actual şi relevant în zile Postului Mare.

Este mare şi pericolul de a cădea în disperare: “Cum pot trăi fără mâncare bună! Acum nu voi avea parte de divertisment! Ce slujbe lungi ne aşteaptă! “- în timp ce nici motive pentru deznădejde nu există. Durată lungă a slujbelor – e o posibilitate în plus de a reflecta la locul omului în veşnicie, și totodătă posibilitatea de a simţi unitatea în rugăciune cu alţi creştini, dar şi comunicarea cu Dumnezeu însuși.

Alte afirmaţii adesea întâlnite ar fi : “Eu nu pot ţine postul după rânduiala existentă. Nu pot participa la toate slujbele. Mă sustrag lucrurile lumești. ”

Un lucru cunoscut parcă de noi toţi, dar de la aceasta nu mai puțin adevărat: amintiți-vă că Dumnezeu nu are nevoie de stomacul și picioarele noastre, ci de inima noastră, El vede în noi dorința sinceră de a-I sluji, şi ne vede slăbiciunele.

Iată această amintire constantă despre Dumnezeu – și va fi bucuria noastră neîncetată în El.

Rugaţi-vă neîncetat!

Desigur, cu nu trebuie să devenim pe parcursul postului toţi isihaşti, dar să încercăm să fim mai aproape cu jumătate de pas de ideal, ar fi posibil.

Rugăciunii ar trebuii să-i acordăm puţin mai mult timp, decât o facem de obicei. Cu o mai mare atenţie să fim sa slujbe – uneori poate ar fi necesar să luăm o carte cu textele sfintei liturghii. Cu o atenţie sporită să ne îndeplinim pravila, să ne ridicăm de la calculator cu o jumătate de oră mai devreme, pentru a avea mai mult timp pentru rugăciunile de seară. Să adăugăm rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Dacă petrecem mult timp pe drum, să ascultăm sau să citim în acest răstimp Psaltirea.

Iar rugăciunea lui Iisus să ne devină arma de bază în lupta cu numeroasele ispite : iritarea, furiea, disperarea.

Rugăciunea în Biserică.

Grijile casei, drumul către casă în timpil traficului din orele de vârf, problemele la locul de muncă – chiar dacă noi am reuşit să ne organizăm astfel viața, ca să consumăm doar alimentele permise, să ne facem zilnic pravila de rugăciune, de la toate acestea adesea obosim foarte mult. Și aici în ajutor ne vine Biserica.

În mănăstiri, şi în multe parohii din orașele mari în perioda Postului Mare slujbele se săvârşesc zilnic, dimineața și seara. Ar merita după posibilitate înainte sau după programul de muncă să intrăm pentru puţin timp în biserică şi să asistăm la o parte a slujbei. Acestea ne-ar ajuta mult pentru stabilirea unei stări sufleteşti complet diferite.

Iar pentru unele slujbe din Postul Mare nu ar fi rău şi să plecăm puţin mai devreme de la serviciu. Acestea sunt – Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în primele patru zile ale Postului Mare, Acatistul Maicii Domnului în seara de vineri, slujbele din Săptămâna Patimilor …

Cel puțin o dată pe parcursul postului ar fi bine de participat la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite – , în unele biserici ea se face şi seara.

Sursa: ortodox.md

Tu, de câţi ani nu te mai îngrijeşti de suflet?

Dumnezeu nu se impune cu forţa, nu batjocoreşte libertatea omulu şi nu contaminează pe toată lumea. El e de faţă pentru toţi dar nu pentru oricine. Nu pentru cei care nu-L percep, nu-L doresc şi nu-L suportă. De aceea, El încearcă aducerea lumii la credinţă, într-un „înăuntru” care s-o salveze, pentru că lumea a căzut stând în afara Lui. Sursa lumii de azi este orgoliu şi avariţia, care ne-au încremenit parcă în afara dreptei condiţii, în afara împărăţiei binelui şi adevărului. Suntem de cele mai multe ori în postura celui care vine la nuntă fără haine potrivite. Suntem în afara tuturor regulilor de bunăvieţiure.

Am pierdut contactul cu semenii şi cu Dumnezeu – sursa noastra de viaţa. Am căzut într-o lume a întunericului. Nu am căzut de sus jos, din paradis în iad. Suntem doar „cuplaţi”, prin însuşi modul existenţei noastre, cu ceva în care nu ne putem integra decât înstrăinându-ne de principiile creştine şi alunecând în „jungla capilatistă”.

Doar asumarea hotărâtă a credinţei în Dumnezeu modifică radical datele problemei. Omul credincios ştie încotro merge. Nu moartea, ci învierea, a doua venirea a lui Hristos, constituie orizontul existenţei lui. Nepăsarea este înlocuită cu starea de veghe. Şi câtă vreme nu vom regăsi preceptele credinţei, ale interiorităţii, am pierdut contactul cu semenii şi cu Dumnezeu – sursa noastră de viaţă.

Pentru a schimba viaţa, sursa este doar Dumnezeu. Prin gura profetului Isaia ne spune: „Spălaţi-vă şi vă curăţiţi. Scoateţi vicleşugurile din sufletele voastre… ”. Dacă am putea simţi mirosul greu pe care îl răspândesc sufletele noastre din cauza păcatelor, ne-am îngrozi. Aşadar, cu ce ne cere El să ne spălăm? Cu lacrima pocăinţei.

Multe lacrimi se varsă pe pământ, dar valoarea cea mai mare o are „lacrima” pe care a vărsat-o fiul risipitor spunând: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta!”, lacrima pe care a vărsat-o vameşul, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” şi lacrima pe care a vărsat-o pe cruce tâlharul zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta”. Avem astfel de lacrimi ca să ne putem spăla? Din nefericire n-avem.

Sf. Grigorie Teologul spune: „Oamenii la Botez ies din cristelniţă albi curaţi. După Botez însă se murdăresc cu o mulţime de păcate. Aşadar, pentru aceste păcate – spune el – trebuie să vărsăm atâtea lacrimi câtă apă a avut cristelniţa noastră când ne-am botezat”.

Lipseşte conştientizarea, lipseşte Dumnezeu şi viaţa nu mai este viaţă. A venit cineva din America şi îmi spunea că nu-i merge bine, dar în timp ce discutam l-am întrebat: De când nu te-ai spovedit? De când am plecat, de douăzeci şi trei de ani – îmi zice el. De atâta timp nu te-ai spălat? Nu, zice el. Îmi fac baie în fiecare săptămână. Deci, trupul îl îngrijeşti săptămânal, dar faţă de suflet de ce eşti nepăsător?
Tu, de câţi ani nu te mai îngrijeşti de suflet?

Sursa: ziardambovita.ro

Fii cu băgare de seamă asupra ta însuți

Nu trebuie să ne încredem prea mult în noi înșine, fiindcă de multe ori ne lipsește harul și dreapta judecată. Puțină lumină este în noi înșine și lesne o pierdem și pe aceasta, dacă n-avem grijă de ea. Adeseori nici nu băgăm de seamă cât de orbi suntem înlăuntrul nostru. Adeseori facem rău și mărim răul dezvinovățându-ne. Câteodată suntem mânați de patimă, și când colo credem că e râvnă. Cele mai mici greșeli ake aktora le mustrăm cu asprime, dar pe cele mari al noastre le trecem cu vederea.

Simțim și măsurăm îndată ce avem de suferit de la alții, dar la ceea ce alții au să sufere de la noi nici că ne gândim. Cine s-ar judeca pe sine fără părtinire, i-ar pieri pofta să judece pe altul cu asprime.

Cine trăiește în sine cu Dumnezeu, pune grija de a trăi pentru Dumnezeu, pune grija de a trăi pentru Dumnezeu mai pe sus de orice altă grijă. Cine este cu luare aminte la el însuși, nu-i e greu să tacă atunci când e vorba de greșelile altora. Nu vei învăța niciodată să trăiești înlăuntrul tău pentru Dumnezeu și nu vei fi om duhovnicesc și evlavios, până nu vei tăcea când e vorba să vorbești de alții și nu vei fi cu luare aminte asupra ta însuți ăn chip deosebit. Dacă - ți vei îndrepta privirile asupra ta însuși și de acolo spre Dumnezeu, toate cele dinafară puțină impresie ți-ar face. Spune-mi unde ești, când, nu ești acasă înlăuntrul tău? Și de-ai fi văzut toate, dar pe tine însuți nu te-ai văzut, de ce folos ți-ar fi? Dacă vrei să ai pace și să fi unit înlăuntrul tău cu Dumnezeu, lasă toate și vezi-ți de tine însuți.

Mult, foarte mult vei câștiga, dacă te vei scutura de toate grijile trecătoare; dar mare piedică vei simți dacă vei pune mare preț pe cele vremelnice. Înaintea ochilor tăi să nu fie nimic mai înalt, mare, frumos, plăcut, decât numai unul Dumnezeu și ce este din El. Orice mângâiere, care-ți vine de la făptură, socotește-o ca deșertăciune. Sufletul care iubește pe Dumnezeu, socotește toate ca un gumoi. Numai Dumnezeul cel veșnic, cel nemărginit, cel ce împlinește toate, este mângâierea sufletului și adevărata bucurie a inimii.

„Urmând pe Hristos” de Thomas A. Kempis, Tipografia Miron Neagu – Sighișoara, 1944

Omul este om prin puterea dragostei sale

Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti, sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenunchierilor.

Om, omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea... Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.

Dragostea este cheia şi a veşniciei. Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti.

Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru, să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică, să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat.

Cine nu iubeşte, nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea...

Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.

Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!''

”Îndemn la simplitate”, Ernest Bernea

Iertarea (Duminica Lăsatului sec de brânză)

Iată-ne ajunşi la ultima zi dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede „Duminica Iertării", două zile — Miercurea şi Vinerea — au fost rezervate spre o „postire" deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga rânduială şi tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat:

„Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne curăţim pe noi fraţilor de toate spurcăciunea şi Dătătorului de lumină să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni."

Biserica pomeneşte apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză, pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire": sfinţii, care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila „artă" a postirii şi a pocăinţei, în nevoinţa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri:

„Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestor ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le..."

Avem sprijinitori şi pilde:

„Mulţimile călugărilor, pe voi îndreptătorilor părinţi cuvioşi, vă cinstim; că prin voi, pe cărarea cea dreaptă, cu adevărat a umbla am cunoscut".

În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei„Duminica Iertării" dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: „Izgonirea lui Adam din Rai". Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului i-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată iar existenţa lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului celui ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii împărăţiei lui Dumnezeu prin viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam:

„Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie ce am pătimit cu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară."

Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa „acestei lumi". Iar pericopa evanghelică a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14—21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este postirea — refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie fariseic, nu trebuie să ne „fălim" întru acesta. Nu trebuie „să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns".

Cea de-a doua condiţie este iertarea — „că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc". Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine şi   „vrăjmaşul" meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. A ierta este depăşirea „punctului mort" în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos.

Iertarea este „crăpătura" împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută. Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi frumoasă, lipseşte din atât de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine „tonalitatea" Postului Mare în Biserica Ortodoxă; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.

Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului „Doamne strigat-am către Tine..." anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea Paştelui!

„Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului,  întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne".

Urmează, apoi, Vohodul cu cântarea: „Lumină lină a Sfintei slave". Preotul slujitor înaintează către „locul cel înalt" din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteşte începutul Postului;

„Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;

Când mă necăjesc degrab mă auzi Ia aminte spre sufletul meu, şi-l mântuieşte pre el"

Ascultă melodia unică a acestui stih — această strigare care dintr-o dată umple biserica: „când mă necăjesc degrab mă auzi" — şi vei înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit.

Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt ţel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din acest cămin în întunericul şi tristeţea păcatului, „când mă necăjesc!". Iar în cele din urmă îmi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta în această durere, că numai El poate „griji de sufletul meu". Pocăinţa este, mai presus de orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.

Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse.

Când preotul slujitor rosteşte cererile pentru ectenia de seară, strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi „cheia Postului". Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii. La sfârşitul slujbei credincioşii se apropie de preot, cerând unii altora iertare, în timp ce ei săvârşesc acest ritual de împăcare, pentru că Postul Mare începe prin aceste mişcări ce exprimă dragostea, reuniunea, frăţia, strana intonează cântările pascale.

Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.

”Postul cel Mare”, Alexander Schmemann

Povestire cu tâlc: ”Ioan 3 cu 16”

Într-un oraş, într-o noapte geroasă, tocmai se stârnise un viscol. Un băieţel vindea ziare la colţul străzii, iar oamenii treceau când şi când. Băieţelului îi era atât de frig, încât nici nu mai încerca să mai vândă ziare.

S-a dus la un poliţist şi l-a întrebat: „Domnule, ştiţi cumva din greşeală un loc călduros unde ar putea dormi un băiat sărac în noaptea aceasta? Vedeţi dumneavoastră, eu dorm ghemuit într-un colţ, mai jos, pe alee, şi e îngrozitor de frig acolo în noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc călduţ unde să stau”.

Poliţistul s-a uitat la băiat şi i-a răspuns: „Du-te pe strada asta la vale şi vei ajunge la o casă albă mare. Când ajungi acolo, să baţi la uşă şi când ţi se va deschide să spui doar „Ioan 3 cu 16” şi te vor lăsa să intri”.

Şi aşa a şi făcut. A urcat treptele, a bătut la uşă şi după câteva clipe i-a deschis o doamnă. Băiatul s-a uitat la ea şi a zis: „Ioan 3 cu 16”. Femeia i-a zis: „Intră, fiule”. L-a luat înăuntru şi i-a arătat un leagăn în faţa unui şemineu pe care să se aşeze şi a plecat. Băiatul a stat acolo un timp, gândindu-se: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă încălzeşte un băiat îngheţat”.

Puţin mai târziu ea s-a întors şi l-a întrebat: „Iţi este foame?” El a răspuns: „Ei bine, doar un pic. Nu am mâncat de câteva zile şi cred că aş putea da gata un pic de mâncare”. Femeia l-a invitat în bucătărie şi l-a rugat să se aşeze la o masă plină cu bucate. A mâncat şi iar a mâncat până ce nu a mai putut. Apoi s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă satură un băiat înfometat”.

Apoi l-a chemat sus într-o baie, unde se afla o cadă imensă plină cu apă caldă şi a stat acolo ca să se înmoaie puţin. După ce s-a spălat, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă curăţă un băiat murdar”. Băiatul nu mai făcuse niciodată o baie cu adevărat. Singura baie care a făcut-o vreodată a fost când stătea lângă un hidrant care era deschis.

Femeia l-a luat apoi şi l-a dus într-un dormitor, l-a înfăşurat cu un cearşaf, l-a pus pe un pat, l-a învelit cu o pătură până la gât, l-a sărutat de noapte bună şi a stins lumina. În timp ce stătea în întuneric şi privea afară pe fereastră cum ningea în acea noapte geroasă, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă odihneşte un băiat frânt de oboseală”.

Dimineaţa, femeia a venit sus şi l-a luat din nou în bucătărie, la acea masă plină de bucate. Dupa ce a mâncat, ea l-a luat din nou şi l-a aşezat în acel leagăn, în faţa şemineului şi a luat o Biblie (Sfânta Scriptură). S-a aşezat în faţa lui, uitându-se la faţa lui inocentă, spunându-i:

„Înţelegi tu ce înseamnă „Ioan 3 cu 16”?, l-a întrebat ea gentil. El a răspuns: „Nu, doamnă, nu înţeleg. Am auzit prima oară cuvintele acestea aseară, când poliţistul mi-a zis să le folosesc. Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 şi a început să-i vorbească despre Iisus Hristos. Chiar acolo, în faţa acelui şemineu, băiatul şi-a predat inima lui Dumnezeu. Stând acolo, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă salvează un băiat pierdut”.

Ioan 3:16 (capitolul 3, versetul 16)

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Sursa: romaniadiaspora.blogspot.ro

Răbdarea începe abia atunci când ţi s-a terminat răbdarea

Un discipol şi-a întrebat într-o zi maestrul: „Ce trebuie să ştiu pentru a ajunge într-o zi acolo unde îmi doresc?” „Să ştii să iei decizii bune, decizii bune, decizii bune”, răspunse maestrul. „Şi cum învăţ asta?” „Experienţă, experienţă, experienţă…”. „Şi cum câştig experienţă?” „Decizii proaste, decizii proaste, decizii proaste…,” încheie maestrul. Aşadar Petre Ţuţea avea dreptate când afirma că experienţa nu e revelaţie, ci o acumulare de date. Se dobândeşte prin străduinţă şi determinare. E greu să înţelegi deplin sau să înveţi din cărţi ceea ce nu ai trăit pe pielea ta sau nu ai văzut cu ochii tăi . Experienţa este cel mai dur profesor, pentru că mai întâi îţi dă testul şi apoi îţi spune care era lecţia de viaţă.

Omule, cine ţi-a stins lumina şi ţi-a furat semnul crucii? Răbdarea începe abia atunci când ţi s-a terminat răbdarea. Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. Cuvinte nu găseşti. Viaţa se împarte în rău şi bine. Clipe de rătăcire uitând Cuvântul. Marea e albastră, iarba e tot verde.

Cu toţii avem frământări ce ne ţintuiesc mai mult sau mai puţin pe drumul vieţii. Acolo unde adeseori o vioară mai cântă… Ai nevoie de cineva care să şlefuiască diamantul din tine. Căutând Raiul, găsim iadul din noi. Prinosul nostru de recunoştinţă pentru oamenii providenţiali din viaţă adeseori e prea mic, iar simţămintele ce ne copleşesc, alături de preţioasele amintiri, reprezintă emoţionante răvaşe. Nu o să vină nimeni să ne bată la uşă să ne ofere puţin timp pentru a petrece cu celălalt. Un telefon, un mesaj, o conectare, o întrebare. Celălalt simte că te conectezi. Nu ai vrut durerea, dar ai cunoscut-o. Dacă vrei,  plângi! Te ajută, te eliberează! Ploaia ne uneşte când ne udă, aidoma lacrimilor. Dacă vrei, scrie-mi… Ai să vezi că timpul e în favoarea ta. E frig. Te acopăr în fiecare noapte cu o aripă de înger. Locuieşti în inima mea şi vreau să te plimb prin praf de stele. Odă bucuriei!

Eu joc cu viaţa o horă.  Vrem, nu vrem, se întâmplă. Cu toate că eu tot nătâng am rămas. Mă gândesc la tine şi la mare, cu magia timpului şi a luminilor din port. Părul în vânt dansează graţios şi-mi atinge luna de argint a iubirii. Cine sunt eu?! Paşii ce sărută pământul, mâna ce mângâie mătăsos valurile, tremurul vântului când mă pătrunde în fiinţa timpului. Uneori mă simt ca marea fără sare. Chitară, te rog, du-mă departe, departe! În seara asta vreau doar să visez. Îmi inventez o lume făcută din iubire, unde se gândeşte doar cu inima şi nu există răutate, frică şi moarte. Oare cum ar fi lumea, dacă toţi oamenii ar iubi?!

E vina mea, doar vina mea când nu trec testul încercării. Încă împreună, doar împreună învăţăm să iubim, să iertăm, să fim mai frumoşi la suflet şi la chip. Nici nu mai pierd timpul cu întrebările care nu mai au răspuns. Suflete, ceea ce a fost, a fost. Aşa este făcută lumea, dragostea, durerea, invidia, răutatea, puţinul, plinul… Din nimic, poveştile mici devin importante. Acolo este aici şi viceversa. Nimicul ne face să suferim. Dintr-un fir de praf dezvoltăm mormanul de gunoi. Seară albastră cu lună plină. Cristale de zahăr pe obrajii sufletului. Nu te mai certa, trăieşte! Intră şi ieşi din tine, şi fă loc lui Doamne. Nu ucide jurăminte. Cine te face să plângi şi te întoarce la începuturi? Eşti ceea ce căutai. Poţi zbura. Ia aripile pe spate şi sus! Nu rămâne la podea! Crede în astăzi şi nu rămâne la ziua de ieri, mai ales că o parte din tine te învaţă să mai speri.

Cele mai frumoase clipe sunt cele pline de lacrimi şi iubire când îngerul nu doarme, ci scrie povestea ta, povestea mea. Câte emoţii îi dau, iar şi iar! Dar e cel mai fericit înger, are ce povesti. Sfatul îngerilor când toţi se scutură de pulbere de stele. Nimeni nu poate şti unde duce drumul şi timpul. Nimeni nu poate arăta cum dragostea creşte, să o măsoare la metru sau să o cântărească la kilogram. Se simt şi se trăiesc. Atrag lucruri bune şi frumoase pentru că mă gândesc la ele. Cineva spunea că Doamne face sfinţi şi oameni cu materialul clientului. Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă. Niciun cuvânt în plus. Câştigător, învins, victorie nu există; toţi suntem în braţele Tatălui Ceresc şi ne depărtăm din cauza propriilor reguli uitând că nu trebuie să rămânem cu sufletele îngheţate.

A te ruga înseamnă a tăcea, a părăsi gândurile şi a lăsa pe Dumnezeu să vorbească în adâncul inimii. Isihia înseamnă „revenirea în sine”. Liniştea inimii este atelierul sau laboratorul rugăciunii. A te ruga înseamnă să încerci să vezi o fărâmă de bine şi în cel mai mare rău. „Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Scara Împărăţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi”, ne învaţă Sfântul Isaac Sirul.

Ieri e istorie, mâine e mister, azi e un dar. Un dar de împărţit cu restul. Aşadar, în viaţă, mai bine optimist şi să mă înşel, decât pesimist şi să am dreptate!

Cel mai minunat tavan este cerul, iar cel mai moale covor este iarba. Vorbeşte Doamne, robul Tău ascultă ! …

Hrisostom Filipescu