De noi depinde să fim buni

Sfinţii Părinţi spun că trebuie să căutăm ca fiecare lucrare, gând şi muncă a noastră, totul să izvorască din inimă, căci cu inima simţim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăşte din inimă atunci ajungem la concentrarea tuturor puterilor minţii în inimă.

 

Când ne rugăm facem aceasta din inimă, căci Domnul este Domnul inimii. El este centru vieţii fiecărei fiinţe vii. El este sprijinitorul vieţii şi nu trebuie să-L căutăm alt undeva. El se află aici şi aşteaptă să-L primim, şi să credem în El. Noi avem puţină credinţă şi încredere în Domnul. Când vom avea atâta încredere în El cât avem în prietenii noştri, când îi rugăm să facă ceva pentru noi, când vom avea atâta încredere, nici noi şi nici ţara noastră nu va mai suferi atâta.

Haosul gândurilor din noi vine din gândurile noastre. Noi suntem cei care pricinuim lipsa de armonie a gândurilor, iar dacă politicienii noştri ar fi toţi într-un cuget nu am mai fi în starea aceasta. Suntem conştienţi că în noi se află o energie şi o viaţă dumnezeiască. Fiecare persoană ca energie dumnezeiască, când se uneşte cu celelalte creează o putere uriaşă, iar duşmanul fuge de aceasta, căci în ea sălăşluieşte armonia, iar în el dezbinarea.

Noi suntem ființe dăruite de Dumnezeu, dar nu știm să trăim cum se cuvine și facem iad și în noi, și în jurul nostru.

Vlădica Nicolae istorisea cum un preot cerea mereu să fie mutat într-alt loc. Vlădica a răspuns astfel cererii sale: “Părinte, cu dragă inimă te-aş schimba unde doreşti, dacă nu te-ai strămuta tu singur acolo” şi a adăugat: “Nici măcar diavolul nu poate face atât rău omului cât îşi face el singur”.

Dumnezeu ne-a dăruit totul, de noi depinde să fim buni. Dacă purtăm grija însuşirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pace şi pocăinţă. De ce Domnul porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atâta vreme cât ţinem în noi gândul la vătămarea pe care ne-au pricinuit-o vrăjmaşii, prietenii, rudele, apropiaţii noştri, nu avem pace şi linişte, trăim într-o stare de iad. Trebuie să ne slobozim de acest rău, să-l izgonim ca şi cum n-ar fi nimic, să iertăm totul. Tocmai de aceea, părinţii trebuie să îndure multe în viaţă şi în familie cu copiii.

”Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața”, Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Povestire cu tâlc - ”Cei trei prieteni”

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-l scape astfel de pedeapsă.

A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat, redându-i astfel libertatea.

La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut. Însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta.

Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.

"Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine."

Cele mai frumoase Pilde și Povestiri creștin-ortodoxe

Cei trei prieteni

Un om avea trei prieteni. Pe doi dintre dânşii îi iubea ca şi cum i-ar fi fost fraţi de cruce; iar pe-al treilea nu-l prea băga în seamă. Şi cu toate acestea, cel de-al treilea prieten îl iubea şi-i era credincios şi devotat.

Să vedeţi cum şi-a arătat acesta iubirea şi credinţa.

Într-o zi, judecătorul oraşului chemă pe omul cel cu trei prieteni la judecătorie, sub cuvânt că s-a făcut vinovat de o mare greşeală. Deşi în gândul lui el se ştia mai curat ca argintul, totuşi se sperie şi alergă la cei trei prieteni ai săi.

- Iubiţi prieteni, zise el, veniţi cu mine la domnul judecător şi daţi mărturie că eu nu-s vinovat cu nimica.

La această rugăminte a lui, cel dintâi prieten răspunse că nu poate să-l însoţească la judecător, pentru că are să plece la o livadă a lui, să culeagă prunele; al doilea zise că ar merge bucuros, dar îl ştie pe judecător că-i om aspru şi iute la mânie şi i-e teamă să nu i se întâmple ceva.

Numai cel de-al treilea, acela pe care nu-l iubea, se arătă gata să meargă la judecător.

Într-adevăr, el plecă cu dânsul, intră la judecător şi-i vorbi acestuia cu atâta inimă şi cu aşa vorbe frumoase despre cinstea, buna purtare şi dreptatea prietenului său, încât judecătorul nu mai avu nici o bănuială asupra lui şi-i dete drumul, după ce-i spuse vorbe de laudă.

De atunci el îşi cunoscu mai bine prietenii, căci după cum grăieşte vorba cea adevărată a bătrânilor noştri,"Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte".

În lume omul are trei feluri de prieteni: banii, rudele şi apropiaţii şi faptele lui cele bune.

La ceasul morţii, când Dumnezeu cheamă pe om la dânsul, cum se poartă aceste trei feluri de prieteni ?

Banii, pe care omul în mod greşit îi crede cei mai buni prieteni ai lui, îl părăsesc mai înainte ca omul să ajungă în mormânt. Rudele şi cunoscuţii îl însoţesc până la mormânt, îl îngroapă şi apoi pleacă fiecare pe la casele lor.

Numai faptele bune merg cu sufletul omului şi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu despre evlavia, bunătatea şi blândeţea omului.

Poveste populară

Povestire cu tâlc – “Iubirea dintre fraţi”

Au fost odată trei fluturi: unul alb, unul roşu şi unul galben. Ei se jucau la soare şi zburau veseli din floare în floare. Şi nu oboseau deloc, aşa le plăcea jocul. Deodată însă, veni ploaia. Ei voiră să zboare acasă, dar casa era departe. Ce să facă acum, bieţii fluturaşi? Zburară repede la o floricică, laleaua cea galbenă, şi îi ziseră:

- Dragă lalea, deschide-ne floarea ta, să ne ascundem în ea, că ne omoară ploaia.

Laleaua privi pe rând la cei trei fluturaşi şi apoi răspunse:

- Celui galben şi celui roşu le voi deschide, căci ei seamănă la culoare cu mine, dar pe cel alb nu îl primesc, pentru că el nu seamănă cu mine.

Citeşte tot articolul

Când doi oameni se întâlnesc…

Iubirea adevărată nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere ştiut şi asumat.

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de străvăzut şi, mai ales, inimă curată.

Citeşte tot articolul

Găsim întodeauna ceea ce căutăm

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:

-Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?

- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo

 -Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:

-Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Citeste tot articolul

Adrian Naidin: Cred în apropierea între două bătăi de inimă, între două lacrimi la fel de sărate

Sunt întâlniri în viaţă care pur şi simplu te îmbogăţesc. Sunt oameni de la care primeşti pur şi simplu o legătură de chei fermecate, cu care deschizi uşile sufletului. Al tău sau al altora. La fel cum unii nu pot trăi fără a scrie, alţii nu pot trăi fără muzică. Muzica e rugăciunea care se spune singură, iar cuvintele acestei rugăciuni sunt aluatul din care plămădit Adrian Naidin.

Când oamenii te opresc pe stradă doar ca să se convingă de faptul că ești din carne și oase, la fel ca și ei, înseamnă notorietate. Când muzica ta atinge suflete într-un mod cu totul și cu totul special, înseamnă nemurire. Adrian Naidin este un optimist prin definiție. Pentru el, muzica înseamnă o cerere de iertare a omului faţă de Dumnezeu şi mai cu seamă faţă de copacul tăiat pentru a fi transformat în instrument muzical.

Chiar dacă poartă numele Adrian, muzicianul s-a născut la 23 aprilie 1974, de Sfântul Gheorghe. A absolvit Liceul de Muzică „Sigismund Toduta”, la clasa profesoarei Gabriela Todor, care a avut un rol uriaş şi decisiv în formarea lui ca violoncelist şi Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Secţia Violoncel şi Muzică de Cameră.

Citeste tot articolul