De noi depinde să fim buni

Sfinţii Părinţi spun că trebuie să căutăm ca fiecare lucrare, gând şi muncă a noastră, totul să izvorască din inimă, căci cu inima simţim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăşte din inimă atunci ajungem la concentrarea tuturor puterilor minţii în inimă.

 

Când ne rugăm facem aceasta din inimă, căci Domnul este Domnul inimii. El este centru vieţii fiecărei fiinţe vii. El este sprijinitorul vieţii şi nu trebuie să-L căutăm alt undeva. El se află aici şi aşteaptă să-L primim, şi să credem în El. Noi avem puţină credinţă şi încredere în Domnul. Când vom avea atâta încredere în El cât avem în prietenii noştri, când îi rugăm să facă ceva pentru noi, când vom avea atâta încredere, nici noi şi nici ţara noastră nu va mai suferi atâta.

Haosul gândurilor din noi vine din gândurile noastre. Noi suntem cei care pricinuim lipsa de armonie a gândurilor, iar dacă politicienii noştri ar fi toţi într-un cuget nu am mai fi în starea aceasta. Suntem conştienţi că în noi se află o energie şi o viaţă dumnezeiască. Fiecare persoană ca energie dumnezeiască, când se uneşte cu celelalte creează o putere uriaşă, iar duşmanul fuge de aceasta, căci în ea sălăşluieşte armonia, iar în el dezbinarea.

Noi suntem ființe dăruite de Dumnezeu, dar nu știm să trăim cum se cuvine și facem iad și în noi, și în jurul nostru.

Vlădica Nicolae istorisea cum un preot cerea mereu să fie mutat într-alt loc. Vlădica a răspuns astfel cererii sale: “Părinte, cu dragă inimă te-aş schimba unde doreşti, dacă nu te-ai strămuta tu singur acolo” şi a adăugat: “Nici măcar diavolul nu poate face atât rău omului cât îşi face el singur”.

Dumnezeu ne-a dăruit totul, de noi depinde să fim buni. Dacă purtăm grija însuşirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pace şi pocăinţă. De ce Domnul porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atâta vreme cât ţinem în noi gândul la vătămarea pe care ne-au pricinuit-o vrăjmaşii, prietenii, rudele, apropiaţii noştri, nu avem pace şi linişte, trăim într-o stare de iad. Trebuie să ne slobozim de acest rău, să-l izgonim ca şi cum n-ar fi nimic, să iertăm totul. Tocmai de aceea, părinţii trebuie să îndure multe în viaţă şi în familie cu copiii.

”Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața”, Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Simplitate și curăție de inimă (sinceritatea)

Pe două aripi se înalță omul mai pe sus de cele pământești: curăția de inimă și simplitatea; simplitatea în gândul ce umărim și curăția de inimă în iubire. Simplitatea caută pe Dumnezeu, curăția de inimă îl află și-L gustă. Nimic nu-ți va sta în calea binelui, dacă n-ai în inimă dorințe rele. Dacă în faptele tale nu cauți decât ceea ce place lui Dumnezeu și folosul aproapelui tău, te vei bucura de adevărata slobozenie a duhului. Dacă ai avea inima curată, orice făptură ar fi pentru tine o oglindă a vieții și o carte plină de învățături sfinte. Căci nu este făptură, oricât de mică și oricțt de neînsemnată ar fi ea, care să nu poarte în sine o urmă din bunătatea lui Dumnezeu.

Dacă lăuntrul tău ar fi bun și curat, ușor ai vedea și ai pricepe toate. Inima curată străbate cerul și iadul. Cum este cineva înlăuntrul său, așa judecă lucrurile din afară. Este vreo bucurie în lume? N-o vei găsi decât la omul cu inima curată. Este strâmtorare și necaz pe pământ? Întreabă pe omul cu cuget rău, căci el le cunoaște mai bine. După cum fierul pus în foc își pierde rugina și se face numai foc, tot așa omul predat cu totul lui Dumnezeu se dezbracă de omul vechi și se schimbă în alt om nou.

Când omul începe a se răci, se sperie de cea mai mică osteneală și primește bucuros orice mângâiere din afară. Când însă începe a se birui pe sine și a înnainta cu bărbăție pe calea lui Dumnezeu, atunci îi sunt ușoare toate câte mai înainte i se păreau grele.

„Urmând pe Hristos” de Thomas A. Kempis, Tipografia Miron Neagu – Sighișoara, 1944

Conţinutul creştin al rugăciunii către Iisus Hristos

Rugăciunea către Iisus Hristos se îndreaptă de către minte către Iisus Hristos aflat de la Botez în inimă, ca în centrul persoanei umane capabilă de o simţire tot mai vie a prezenţei Lui. Pentru această rugăciune inima nu e un loc gol, ci are pe Hristos în ea. Se numeşte "rugăciunea minţii” pentru că năzuieşte să nu mai aibă nimic altceva în minte în vremea ce o face. Şi ea se îndreaptă spre Iisus Hristos, aflat în inimă pentru a o face să-şi actualizeze o simţire cât mai intensă a prezenţei Lui, amintindu-i de această prezenţă a Lui în ea. Rugăciunea îi cere Lui în mod principal să facă inima să-I simtă prezenţa Lui.

Temeiul pentru credinţa că Iisus Hristos se află de la Botez în inimă îl avem în cuvântul Sf. Apostol Pavel: "Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27) sau "Hristos să se sălăşluiască în inimile voastre” (Ef. 3, 17) etc. Dar şi în cuvintele Domnului Hristos către Tatăl: "Eu întru ei şi Tu întru mine” (În 7, 13); sau: "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el... (Ioan 14, 23).

Dar aceasta nu înseamnă o confundare între Hristos şi cel în care locuieşte El. De aceea nici rugăciunea celui din urmă nu se adresează către sine însuşi. Aceasta nici n-ar mai fi propriu zis rugăciune. Confuzia aceasta o fac cei ce confundă persoanele într-o unică esenţă sub influenţa vreuneia din religiile orientale panteiste, care nu cunosc decât esenţa lumii acesteia, cu toate insuficienţele ei, în sens panteist. Ceea ce practică aceia este doar o metodă prin care încearcă să pună în valoare unele din puterile esenţei unice care le este proprie şi lor.

Rugăciune nu poate fi nici aceea îndreptată spre un "Iisus” care nu e şi Hristos, sau Dumnezeu, un Iisus asemenea unui proroc din Vechiul Testament.

Numai unul Iisus Hristos care e o persoană dumnezeiască, infinit superioară lumii create de ea din nimic, având viaţa prin ea însăşi, deci fără început şi fără sfârşit. Acesta este sensul persoanei către care se îndreptează rugăciunea credinciosului creştin.

Şi acest sens e precizat stăruitor prin toate cuvintele rugăciunii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". I se spune întâi "Doamne”, arătându-L că stăpân peste toate. Aşa I se adresau încă Apostolii cercetându-l ca Dumnezeu. Vom da câteva exemple, Apostolul Petru îi zice: "Doamne oare Tu să-mi speli mie picioarele” (Ioan 13, 6). Toma îi spune: "Doamne, nu ştim unde Te duci; Şi cum putem şti calea?” (Ioan 14, 5). Cu atât mai mult îl numeşte astfel acelaşi Apostol după Înviere: "Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28).

La rugăciune I se spune nu numai "Iisuse” ci "Iisuse Hristoase”, "Fiul lui Dumnezeu” contrar iudeilor care nu voiau să-L admită că atare. Arhiereul Caiafa Îi spune: "Jură-te pe Dumnezeul cel viu, că ne spui nouă că eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 26, 63).

În continuare în această rugăciune se cere lui Iisus Hristos "miluieşte-mă pe mine, păcătosul.” Aceasta iarăşi îl prezintă pe Hristos ca Dumnezeu. De aceea această cerere nu i-o pot adresa nici practicanţii metodei care socotesc că se pot întări prin propriile puteri, nici grupările care refuză indirect să-L considere pe Hristos ca Dumnezeu.

Şi ce-şi poate da omul folosindu-se de fondul esenţei sale, fie că e văzut în persoana proprie, fie în al altora, purtător al numelui Iisus, sau al altui "iniţiat” sau al vreunui proroc?

Îl poate scăpa de slăbiciunile legate de lumea aceasta şi mai ales îl poate scăpa de moarte prin înviere şi viaţă de veci? Îl poate scăpa de nonsensul unei existenţe supusă mizeriilor şi morţii, de care suferă lumea aceasta?

Iată cum întreg textul rugăciunii creştine adresată lui Iisus Hristos ca lui Dumnezeu personal făcut din iubire, frate cu oamenii, are un rost pe care nu-l poate avea practicarea unei metode care confundă pe Iisus cu o esenţă neputincioasă sau o rugăciune adresată unui Iisus egal cu un proroc.

Şi rostirea rugăciunii a fost legată de unii din practicanţii ei cu respiraţia pentru a nu lăsa nicio clipă pe cel ce o rosteşte lipsit de ea. Aflăm în texte creştine foarte vechi recomandarea să ne unim gândul la Iisus Hristos cu fiecare respiraţie a noastră.

Părintele Dumitru Stăniloae

Fii întotdeauna aşa cum ai dori să fii în clipa sfârşitului tău

Cine vrea să-L primescă pe Hristos în inima sa, acela trebuie să se cureţe printr-o pocăinţă adevărată! Să cunoască din legea lui Dumnezeu păcatele sale şi să le cureţe prin pocăinţă, dar mai ales să ceară iertarea lor de la Dumnezeu şi atunci va veni la el Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu Evanghelia Sa şi-i va da nu o mângâiere a lumii acesteia, ci una pe care lumea nu o poate primi. Să ne pocăim şi noi şi să ne socotim vrednici de orice: şi Hristos Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, ne va învrednici de mila Sa; căci El priveşte spre cei smeriţi şi le dă lor harul Său.

Omul are numai o inimă: când ea caută pe cele vremelnice, atunci uită de cele veşnice; iar când se întoarce spre cele veşnice şi se adânceşte în ele, atunci uită de cele vremelnice şi nu-i pasă de ele.

Două feluri de griji: faţă de cele vremelnice şi faţă de cele veşnice, două feluri de iubire, faţă de cele vremelnice şi faţă de cele veşnice, nu pot fi în inimă. Neapărat va precumpăni una din cele două: sau cele vremelnice, sau cele veşnice.

Moartea pe nevăzute umblă după om. Ea îl ajunge pe el acolo unde el nu a aşteptat-o niciodată; îl ajunge când el nici nu s-a aşteptat; îl ajunge astfel cum nu s-a gândit niciodată.

Deci fii întotdeauna aşa cum ai dori să fii în clipa sfârşitului tău. Cugetă la acest lucru, ia aminte la tine însuţi şi nu vei vrea nici cinste, nici slavă, nici bogăţie, nici alte privilegii şi desfătări ale lumii. Gândeşte-te că vei muri astăzi sau mâine; atunci toată deşertăciunea va pieri din inima ta.

Ce folos are din cinste, slavă, bogăţie şi privilegii aceluia care a ajuns la sfârşitul vieţii? Dă-i împărăţie, dă-i munţi de aur, el nu le va da nici un fel de atenţie. Un singur gând, o singură grijă are el: cum să plece de aici cu o nădejde de mântuire şi de fericire.

Deci agoniseşte-ţi o astfel de întocmire şi tu; fiecare zi să o socoţi că este cea de urmă zi a vieţii tale şi aşteaptă, că Domnul te va chema. Cu o astfel de întocmire nimic în lumea aceasta nu îţi va părea atrăgător şi dacă vei sta mereu la această strajă şi vei veghea, apoi vei avea un sfârşit bun.

Deci acum, în timpul vieţii pământeşti, coboară-te des cu mintea în iad, ca să nu te coborî acolo cu trupul şi cu sufletul pentru veşnicie.

 

Sfântul Tihon, episcop de Voronej