Tatăl şi cei zece feciori

Vai de feciorul care-şi izgoneşte tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi iertată.

Un tată avusese zece feciori. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, s-a apucat bătrânul să-şi dea averea celor zece copii.

A împărţit-o în părţi drepte.

— O să mănânc la unul, m-oi odihni la altul... Că sunt copiii mei! gândea bătrânul.

Puţină vreme după asta, plecă la fiul său cel mare.

— Voi sta la el la masă! îşi zise tatăl.

Dar buna prevedere îl făcea să-şi ia cu el bucate ce mai avea prin casă: puţină brânză, pită şi vin.

Băiatul cel mai mare stătea la masă cu soţia şi copiii. Când vede prin fereastră că vine tatăl, începe să ascundă sub pat străchinile şi oalele cu mâncare.

— Ce să-i mai dăm şi lui? zise  şi soaţa. N-avem destul copiii noştri ca să-i hrănim?

Intră bătrânul în casă.

- Ei, ce mai faceţi? îi întrebă. Aţi stat la masă?

— Am stat! răspunde iute feciorul cel mai mare.

— Păcat — mai glăsuieşte bătrânul — vă adusesem aicea în traistă nişte buruieni de leac.

Caută în grabă nora în traistă şi află înăuntru brânza, pita şi vinul.

— Şi-acuma plec — a spus bătrânul — mâncaţi voi singuri ce-am adus...

Văzuse, pasămite, cum se îngrămădeau pisicile şi câinii pe sub pat, ca să mănânce mâncarea ce fusese ascunsă acolo.

Plecă. Se duce la feciorul cel de-al doilea şi-i cere un loc să se odihnească.

Feciorul prinde să se plîngă că are oaspeţi şi n-are loc în casă. Şi-1 duce pe bătrân în grajd, îi dă o pătură numai zdrenţe şi îi arătă o grămadă de fân, zicîndu-i să se culce acolo.

Bătrânul rupse pătura în două şi jumătate o dădu înapoi feciorului.

— De ce-o rupi în două? se miră feciorul.

— Pentru că jumătate vreau s-o dai feciorilor tăi, s-o păstreze şi să ţi-o dea ţie când vei fi la rândul tău gârbov şi le vei cere adăpost! a glăsuit cu amărăciune moşneagul.

Feciorul însă n-a înţeles înţelepciunea bătrânească. L-a lăsat singur pe tatăl său în grajd şi a plecat să se desfete cu oaspeţii care-i avea în casă.

În celelalte zile a pornit iar bătrânul la drum. A mers la fiecare dintre feciorii săi. Şi fiind acum sărac, niciunul nu-1 băgă-n seamă. Care n-avea bucate!... Care n-avea loc!... Care, că are oaspeţi!... Şi tot aşa...

„Ei, iacătă — şi-a zis bătrânul — un tată a ţinut zece feciori, şi zece feciori nu pot să sprijine un tată. Dar lasă, vor înţelege odată purtarea ce se cuvenea s-o aibă!"

Nu s-a mai dus pe urmă la niciunul dintre feciori.

Văzând feciorii că nu mai vine tatăl, au gândit c-a murit, şi-au trimis o slugă să vadă şi să iscodească.

Bătrânul a văzut că vine sluga. A umplut un ulcior cu pietricele şi a început să-1 zdrăngăne, să sune pietricelele şi a rostit ca pentru sine:

— Dragii mei dragi gălbenaşi, ce bine că v-am păstrat... Voiesc să fiţi decât ai acelui fecior ce m-o iubi şi m-o îngriji mai bine!

Sluga a alergat îndată să vestească pe  feciori că tatăl mai are un ulcior plin cu galbeni şi c-a hotărât să dea ulciorul aceluia dintre feciori care îl va iubi şi-1 va îngriji mai bine.  Să fi văzut cum  alergau feciorii şi nurorile cu pruncii după ele:

— Tătucă... Vin-la mine!

— Ba la mine...

—Noi te iubim mai mult!

— Ba noi...

Îi apucase dragostea de tată.

S-au luat la sfadă, care să-1 îngrijească, la care să stea, la care să mănânce.

— Bun! a rostit bătrânul. Văd eu că mă iubiţi cu toţii. Voi sta pe rând la fiecare câte o săptămînă. Şi voi vedea eu cine mă iubeşte cu adevărat. Ulciorul îl voi îngropa într-un loc ştiut numai de mine.   Şi numai după moarte veţi afla unde e.

L-au luat feciorii, l-au mângâiat, l-au îngrijit până la moarte; vroia fiecare să-i arate cât îl iubeşte.

Când a închis ochii, bătrânul a lăsat o scrisoare la notar. Şi-n ea spunea unde-i ascuns ulciorul.

Feciorii au alergat şi au dezgropat ulciorul.

În ulcior nu erau decît pietricele. Iar alături de el, un răvaş. În răvaşul acesta le povestea, de-a fir-a-păr ce şi cum făcuse.

Abia atunci au înţeles feciorii greşeala pe care-o făptuiseră. Abia atunci au înţeles mâhnirea din inima aceluia ce le fusese tată...

Al. Mitru

Sfaturi pentru mămici şi tătici de la Părintele Paisie Aghioritul

“Copilul are nevoie de multă dragoste şi afecţiune, precum şi de multă povăţuire. Vrea să stai lângă el, să-şi spună problemele lui, să-l mângâi, să-l săruţi. Atunci când copilul cel mic este câteodată neliniştit şi face zburdălnicii, dacă mama lui îl ia în braţe, îl mângâie şi îl sărută, se linişteşte.

Dacă de mic copil se satură de dragoste şi afecţiune, mai târziu va avea putere să înfrunte toate problemele vieţii.

În casă este absolut necesar să existe o atmosferă de dragoste şi pace. De fiecare dată când copilul va primi în familie putină dragoste, dar la un moment dat va aluneca puţin, se va întoarce, deoarece va vedea că nu poate afla dragoste în altă parte, ci numai făţărnicie.

Citeşte tot articolul

Cum sunt icoanele ortodoxe

Icoana este o fereastră deschisă spre cer, un lucru binecuvântat şi plin de har. Este imaginea Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului sau a unui sfânt. Privind icoanele ne aducem aminte cum ar trebui, de fapt, să fim: asemenea sfinţilor, adică: buni, sinceri, având în toate credinţă şi dragoste. Icoana diferă foarte mult de un tablou sau o fotografie, căci ea ne arată şi cum este sufletul sfântului, nu doar trupul său. Sfinţii sunt totdeauna modeşti şi slabi, arătându-ne astfel smerenia şi simplitatea vieţii lor, îndemnându-ne să trăim şi noi în cumpătare, cu măsură şi chibzuială în tot ceea ce facem. În icoane, fruntea sfinţilor este foarte înaltă, simbolizând înţelepciunea. Ochii sunt mari, pentru că sfântul vede mai mult decât noi, el cunoaşte şi adevărurile din lumea de dincolo: îngerii şi demonii, raiul şi iadul.

Citeşte tot articolul

Viaţa de familie – Începutul cel bun al vieţii familiale

- Ce trebuie să facă un băiat, dacă vrea să se căsătorească?

- Mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odih­neşte alt caracter de om. Să nu caute să fie bogată şi frumoasă, ci mai ales simplă şi smerită. Adică trebuie să dea mai multă atenţie frumuseţii lăuntrice şi nu celei exterioare.

Atunci când tânăra este un om de nădejde şi este înzestrată cu bărbăţie, fără să aibă mai mult din cele de care are trebuinţă caracterul feme­iesc, aceasta îl ajută foarte mult pe bărbat să afle îndată înţelegere şi să nu-l doară capul. Dacă are şi frică de Dumnezeu şi smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă râul cel primejdios al lumii.

În deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu

Citeşte tot articolul

Porunca iubirii între noi

”Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor.

Citeşte tot articolul

Păcatul clevetirii aproapelui

A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, a da în vileag scăderile sale, murdărindu-i numele bun, osândindu-l fie din invidie, fie numai din simpla plăcere de a spune flecării, otrăvindu-te singur.

Cine ponegreşte numele bun al cuiva, prin vorbiri de rău, adesea îi sapă groapă. Limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, plină de otravă de moarte. Să nu zicem şi noi ca necredincioşii: „Ce păcate am făcut, că doar n-am pus foc la nimeni, n-am omorât pe nimeni?…” Chiar de n-ai pus foc cu chibritul la casă, dar câte case poate n-ai aprins cu limba, prin vrajbă, prin invidie, prin iscodiri, prin fel de fel de minciuni şi clevetiri?! Câte suflete n-au suferit şi nu suferă, poate chiar sunt la închisoare din cauza limbii, a pârâciunilor şi a minciunilor unora? Iată câte suflete n-ai smintit şi pe câţi, poate, nu i-ai făcut să se certe, să se ia la bătaie, să-L hulească pe Dumnezeu, să se judece, să fie amendaţi sau condamnaţi la închisoare şi câte alte rele nu se pot face cu chibritul acesta, cu limba noastră?!

Citeşte tot articolul

Puterea rugăciunii pentru aproapele

“Rugati-va unii pentru altii“ (Iacob 5, 16)

Sfanta Scriptura tine in mare cinste rugaciunea. Pe fiecare pagina vorbeste despre puterea si roadele rugaciunii. In rugaciune se infaptuieste legatura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se afla in starea de rugaciune, Dumnezeu nu mai este numai o tema de gandire, ci o realitate prezenta in fata lui. In momentele de rugaciune crestinul nu este singur, chiar daca nu e in legatura cu nimeni dintre oameni, ci vorbeste cu Dumnezeu, mai bine zis este in dialog cu Dumnezeu, intrucat nu numai el vorbeste catre Dumnezeu, ci si Dumnezeu vorbeste catre el, raspunzand cu fagaduintele, cu asigurarile si cu mangaierile Lui la cererile celui ce se roaga, la grijile si la durerile acestuia.

Citeşte tot articolul

Povestire cu tâlc – “Cei doi vecini”

Un ţăran, cam rău la suflet, a găsit într-o zi pe păşunea sa vaca vecinului.

Mânios, omul a luat animalul la bătaie, după care l-a legat şi l-a dus înapoi, spunându-i vecinului său:

- Dacă mai găsesc o singură dată vaca ta la mine-n grădină, să ştii că o bat şi mai rău, ai auzit?

A doua zi însă, vecinul cel dintâi găsi şi el, în bătătura sa, două oi ale celuilalt, ce se strecuraseră printr-o spărtură a gardului. S-a apucat omul şi a reparat gardul, după care a luat frumos oile şi le-a dus stăpânului lor, celui crud, spunându-i:

- Am găsit la mine-n curte două dintre oile dumitale. Le-am adăpat şi ţi le-am adus acasă. Dacă am să le mai găsesc şi altă dată în curtea mea, să ştii că am să fac la fel: am să le port de grijă şi am să ţi le aduc nevătămate.

Citeşte tot articolul

Sfânta Eufimia

Sfânta Muceniţă Eufimia este prăznuita în fiecare an pe şaisprezece septembrie, ziua muceniciei sale. Sfânta Eufimia a trăit în timpul împăratului Diocletian (284-305) şi a fost ucisă pentru că a mãrturist credinţa în Hristos. În data de unsprezece iulie facem pomenire de minunea petrecută la sfintele sale moaşte.

Pentru a se descoperi dacă învăţătura cu privire la cele două firi din Hristos este adevărată, Sfinţii Părinţi au scris într-o carte dreaptă credinţa – în Hristos sunt două firi, unite într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit şi ereticii şi-au scris într-o altă carte învăţătura lor şi le-au pus pe amândouă pe pieptul Sfintei Eufimia. După puţine zile, au deschis din nou racla şi au văzut că la picioarele ei se află cartea ereticilor, iar cea a Sfinţilor Părinţi în mâinile ei.

Troparul Sfintei Eufimia

Citeste tot articolul

Îngerul păzitor

Într-o zi Copilul I-a spus Lui Dumnezeu:

Aşa se zvoneşte că mâine mă trimiţi pe pământ, dar cum voi trăi acolo, pentru că sunt aşa mic şi neajutorat?

Dumnezeu i-a răspuns aşa:

- Din mulţimea de îngeri ţi-am ales unul special pentru tine.

Te va aştepta şi va avea grijă de tine.

- Dar a spus copilul, aici în Rai nu fac altceva decât să cânt şi să zâmbesc. De asta am nevoie să fiu fericit!

Dumnezeu aşa i-a vorbit:

- Îngeraşul tău îţi va cânta în fiecare zi. Şi-i vei simţi dragostea  şi vei fi fericit.

Citeste tot articolul

Ştii tu ce porţi în pieptul tău?

Astazi, in zorii zilei, am simtit nevoia sa-mi racoresc sufletul cu roua cereasca. Am deschis Biblia, la cartea scrisa de Ieremia, profetul. Am ajuns la capitolul 18/9, unde am citit: „Inima este nespus de inselatoare si desnadajduit de rea. Cine poate s-o cunoasca?”…

Am privit cu mare emotie imaginile din computerul meu cu inima si creierul, fiind uimit de dragostea, rabdarea si divina maiestrie cu care a creat Dumnezeu aceste organe, ca sa ne sustina si sa ne dirijeze viata, creindu-le cele mai subtile compartimente si legaturi, ca intr-o armonie perfecta sa conlucreze, ca sa dea fiecaruia din miliardele de fiinte umane de pe globul pamantesc bucuria de a trai si capacitatea de a gandi.

Citeste tot articolul

Metaniere de mână

Metanierul este mult drag sufletului ortodox. Cu metanierul în mâna au vieţuit şi adormit în Domnul cei mai mulţi sfinţi ai Bisericii, cu metanierul s-a pus stavilă celor mai multe ispite şi lupte aduse de potrivnicul diavol, cu metanierul în mână s-au făcut minuni şi s-au aprins inimi de dragoste nebună pentru Dumnezeu. Dar, oare cunoaştem toate cele despre metanier, rostul şi dreapta folosinţă a acestuia?

Şiragul de mătănii – metanierul – reprezintă o înşiruire de noduri, făcute de regulă din lană, sau de bobite de lemn, folosit pentru a aduna mintea la rugăciune şi pentru a o feri de împrăştierea gândului. Mătăniile se folosesc în special când se rosteşte rugăciunea lui Iisus, anume: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.”. Aceasta nu este însă singura rugăciune ce poate fi rostită astfel, ci orişicare alta, de regulă, toate rugăciunile scurte.

Citeste tot articolul

Datoria – formă de relaţionare şi expresie a iubirii

Datoria este un concept important în relaţiile interumane. Şi nu mă refer aici la datoria în stricto sensu, la datoria pecuniară sau cea în bunuri, ci la cea într-un sens mai larg, care ţine de comuniune şi care este o formă concretă de relaţionare. Astfel, toţi suntem datori altora: părinţilor care ne-au născut, crescut şi educat, dascălilor de la şcoală, comunităţii în care ne-am format etc. Aşadar, toţi suntem datornici, pentru că datorăm întotdeauna cuiva ceva. Dar nu suntem numai datornici, ci, în acelaşi timp, suntem şi cei care dăm câte ceva, aşadar, şi alţii ne sunt nouă datori. Această postură de datornic/cel căruia i se datorează ţine de condiţia umană însăşi, precum şi de normalitatea trăirii în comuniune.

Citeste tot articolul

Nr.3 al Revistei Jurnal Spiritual

Rasfoiti revista