Povestire cu tâlc – “Cei doi vecini”

Un ţăran, cam rău la suflet, a găsit într-o zi pe păşunea sa vaca vecinului.

Mânios, omul a luat animalul la bătaie, după care l-a legat şi l-a dus înapoi, spunându-i vecinului său:

- Dacă mai găsesc o singură dată vaca ta la mine-n grădină, să ştii că o bat şi mai rău, ai auzit?

A doua zi însă, vecinul cel dintâi găsi şi el, în bătătura sa, două oi ale celuilalt, ce se strecuraseră printr-o spărtură a gardului. S-a apucat omul şi a reparat gardul, după care a luat frumos oile şi le-a dus stăpânului lor, celui crud, spunându-i:

- Am găsit la mine-n curte două dintre oile dumitale. Le-am adăpat şi ţi le-am adus acasă. Dacă am să le mai găsesc şi altă dată în curtea mea, să ştii că am să fac la fel: am să le port de grijă şi am să ţi le aduc nevătămate.

Citeşte tot articolul

” Că Tu eşti învierea, viaţa şi odihna adormitului robului Tău, Hristoase Dumnezeul nostru…” (slujba înmormântării)

Porunceşte dar, Stăpâne, să se dezlege în pace sufletul robului Tău şi să se odihnească în locaşurile cele veşnice…” (Rugăciune pentru sufletul cel osândit)

Se discută mult astăzi în Biserica Ortodoxă despre reînoirea diaconiei ca vocatie, a diaconiei filantropice. S-au făcut sugestii pentru crearea sau, mai bine zis, redescoperirea şi reactivarea treptelor de “diaconiţa”. Ce cale mai bună s-ar putea găsi pentru utilizarea extraordinarelor dar neglijatelor daruri şi capacităţi ale femeilor ortodoxe, decât să l-i se ofere şansă, oficial recunoscută şi binecuvântată, de a-i sluji direct pe cei ce sunt mai aproape de moarte? Dacă, de exemplu, un “ordin al Surorilor Milei” ar suna străin în urechile fraţilor ortodocşi, distincţia făcută cu grijă faţă de vocaţia monastică tradiţională şi stabilirea ei ca o slujire pastorală cu drepturi depline, ar putea oferi cele mai vrednice servicii, în timp ce va da posibilitatea celor intraţi în această slujire, să întreprindă o lucrare creştină nemaipomenită ‘ în lume”.

Citeste tot articolul