A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, a da în vileag scăderile sale, murdărindu-i numele bun, osândindu-l fie din invidie, fie numai din simpla plăcere de a spune flecării, otrăvindu-te singur.
Cine ponegreşte numele bun al cuiva, prin vorbiri de rău, adesea îi sapă groapă. Limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, plină de otravă de moarte. Să nu zicem şi noi ca necredincioşii: „Ce păcate am făcut, că doar n-am pus foc la nimeni, n-am omorât pe nimeni?…” Chiar de n-ai pus foc cu chibritul la casă, dar câte case poate n-ai aprins cu limba, prin vrajbă, prin invidie, prin iscodiri, prin fel de fel de minciuni şi clevetiri?! Câte suflete n-au suferit şi nu suferă, poate chiar sunt la închisoare din cauza limbii, a pârâciunilor şi a minciunilor unora? Iată câte suflete n-ai smintit şi pe câţi, poate, nu i-ai făcut să se certe, să se ia la bătaie, să-L hulească pe Dumnezeu, să se judece, să fie amendaţi sau condamnaţi la închisoare şi câte alte rele nu se pot face cu chibritul acesta, cu limba noastră?!
