Povestire cu tâlc - ”Cei trei prieteni”

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-l scape astfel de pedeapsă.

A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat, redându-i astfel libertatea.

La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut. Însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta.

Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.

"Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine."

Cele mai frumoase Pilde și Povestiri creștin-ortodoxe

Cei trei prieteni

Un om avea trei prieteni. Pe doi dintre dânşii îi iubea ca şi cum i-ar fi fost fraţi de cruce; iar pe-al treilea nu-l prea băga în seamă. Şi cu toate acestea, cel de-al treilea prieten îl iubea şi-i era credincios şi devotat.

Să vedeţi cum şi-a arătat acesta iubirea şi credinţa.

Într-o zi, judecătorul oraşului chemă pe omul cel cu trei prieteni la judecătorie, sub cuvânt că s-a făcut vinovat de o mare greşeală. Deşi în gândul lui el se ştia mai curat ca argintul, totuşi se sperie şi alergă la cei trei prieteni ai săi.

- Iubiţi prieteni, zise el, veniţi cu mine la domnul judecător şi daţi mărturie că eu nu-s vinovat cu nimica.

La această rugăminte a lui, cel dintâi prieten răspunse că nu poate să-l însoţească la judecător, pentru că are să plece la o livadă a lui, să culeagă prunele; al doilea zise că ar merge bucuros, dar îl ştie pe judecător că-i om aspru şi iute la mânie şi i-e teamă să nu i se întâmple ceva.

Numai cel de-al treilea, acela pe care nu-l iubea, se arătă gata să meargă la judecător.

Într-adevăr, el plecă cu dânsul, intră la judecător şi-i vorbi acestuia cu atâta inimă şi cu aşa vorbe frumoase despre cinstea, buna purtare şi dreptatea prietenului său, încât judecătorul nu mai avu nici o bănuială asupra lui şi-i dete drumul, după ce-i spuse vorbe de laudă.

De atunci el îşi cunoscu mai bine prietenii, căci după cum grăieşte vorba cea adevărată a bătrânilor noştri,"Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte".

În lume omul are trei feluri de prieteni: banii, rudele şi apropiaţii şi faptele lui cele bune.

La ceasul morţii, când Dumnezeu cheamă pe om la dânsul, cum se poartă aceste trei feluri de prieteni ?

Banii, pe care omul în mod greşit îi crede cei mai buni prieteni ai lui, îl părăsesc mai înainte ca omul să ajungă în mormânt. Rudele şi cunoscuţii îl însoţesc până la mormânt, îl îngroapă şi apoi pleacă fiecare pe la casele lor.

Numai faptele bune merg cu sufletul omului şi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu despre evlavia, bunătatea şi blândeţea omului.

Poveste populară

Păcatul clevetirii aproapelui

A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, a da în vileag scăderile sale, murdărindu-i numele bun, osândindu-l fie din invidie, fie numai din simpla plăcere de a spune flecării, otrăvindu-te singur.

Cine ponegreşte numele bun al cuiva, prin vorbiri de rău, adesea îi sapă groapă. Limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, plină de otravă de moarte. Să nu zicem şi noi ca necredincioşii: „Ce păcate am făcut, că doar n-am pus foc la nimeni, n-am omorât pe nimeni?…” Chiar de n-ai pus foc cu chibritul la casă, dar câte case poate n-ai aprins cu limba, prin vrajbă, prin invidie, prin iscodiri, prin fel de fel de minciuni şi clevetiri?! Câte suflete n-au suferit şi nu suferă, poate chiar sunt la închisoare din cauza limbii, a pârâciunilor şi a minciunilor unora? Iată câte suflete n-ai smintit şi pe câţi, poate, nu i-ai făcut să se certe, să se ia la bătaie, să-L hulească pe Dumnezeu, să se judece, să fie amendaţi sau condamnaţi la închisoare şi câte alte rele nu se pot face cu chibritul acesta, cu limba noastră?!

Citeşte tot articolul