Tatăl şi cei zece feciori

Vai de feciorul care-şi izgoneşte tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi iertată.

Un tată avusese zece feciori. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, s-a apucat bătrânul să-şi dea averea celor zece copii.

A împărţit-o în părţi drepte.

— O să mănânc la unul, m-oi odihni la altul... Că sunt copiii mei! gândea bătrânul.

Puţină vreme după asta, plecă la fiul său cel mare.

— Voi sta la el la masă! îşi zise tatăl.

Dar buna prevedere îl făcea să-şi ia cu el bucate ce mai avea prin casă: puţină brânză, pită şi vin.

Băiatul cel mai mare stătea la masă cu soţia şi copiii. Când vede prin fereastră că vine tatăl, începe să ascundă sub pat străchinile şi oalele cu mâncare.

— Ce să-i mai dăm şi lui? zise  şi soaţa. N-avem destul copiii noştri ca să-i hrănim?

Intră bătrânul în casă.

- Ei, ce mai faceţi? îi întrebă. Aţi stat la masă?

— Am stat! răspunde iute feciorul cel mai mare.

— Păcat — mai glăsuieşte bătrânul — vă adusesem aicea în traistă nişte buruieni de leac.

Caută în grabă nora în traistă şi află înăuntru brânza, pita şi vinul.

— Şi-acuma plec — a spus bătrânul — mâncaţi voi singuri ce-am adus...

Văzuse, pasămite, cum se îngrămădeau pisicile şi câinii pe sub pat, ca să mănânce mâncarea ce fusese ascunsă acolo.

Plecă. Se duce la feciorul cel de-al doilea şi-i cere un loc să se odihnească.

Feciorul prinde să se plîngă că are oaspeţi şi n-are loc în casă. Şi-1 duce pe bătrân în grajd, îi dă o pătură numai zdrenţe şi îi arătă o grămadă de fân, zicîndu-i să se culce acolo.

Bătrânul rupse pătura în două şi jumătate o dădu înapoi feciorului.

— De ce-o rupi în două? se miră feciorul.

— Pentru că jumătate vreau s-o dai feciorilor tăi, s-o păstreze şi să ţi-o dea ţie când vei fi la rândul tău gârbov şi le vei cere adăpost! a glăsuit cu amărăciune moşneagul.

Feciorul însă n-a înţeles înţelepciunea bătrânească. L-a lăsat singur pe tatăl său în grajd şi a plecat să se desfete cu oaspeţii care-i avea în casă.

În celelalte zile a pornit iar bătrânul la drum. A mers la fiecare dintre feciorii săi. Şi fiind acum sărac, niciunul nu-1 băgă-n seamă. Care n-avea bucate!... Care n-avea loc!... Care, că are oaspeţi!... Şi tot aşa...

„Ei, iacătă — şi-a zis bătrânul — un tată a ţinut zece feciori, şi zece feciori nu pot să sprijine un tată. Dar lasă, vor înţelege odată purtarea ce se cuvenea s-o aibă!"

Nu s-a mai dus pe urmă la niciunul dintre feciori.

Văzând feciorii că nu mai vine tatăl, au gândit c-a murit, şi-au trimis o slugă să vadă şi să iscodească.

Bătrânul a văzut că vine sluga. A umplut un ulcior cu pietricele şi a început să-1 zdrăngăne, să sune pietricelele şi a rostit ca pentru sine:

— Dragii mei dragi gălbenaşi, ce bine că v-am păstrat... Voiesc să fiţi decât ai acelui fecior ce m-o iubi şi m-o îngriji mai bine!

Sluga a alergat îndată să vestească pe  feciori că tatăl mai are un ulcior plin cu galbeni şi c-a hotărât să dea ulciorul aceluia dintre feciori care îl va iubi şi-1 va îngriji mai bine.  Să fi văzut cum  alergau feciorii şi nurorile cu pruncii după ele:

— Tătucă... Vin-la mine!

— Ba la mine...

—Noi te iubim mai mult!

— Ba noi...

Îi apucase dragostea de tată.

S-au luat la sfadă, care să-1 îngrijească, la care să stea, la care să mănânce.

— Bun! a rostit bătrânul. Văd eu că mă iubiţi cu toţii. Voi sta pe rând la fiecare câte o săptămînă. Şi voi vedea eu cine mă iubeşte cu adevărat. Ulciorul îl voi îngropa într-un loc ştiut numai de mine.   Şi numai după moarte veţi afla unde e.

L-au luat feciorii, l-au mângâiat, l-au îngrijit până la moarte; vroia fiecare să-i arate cât îl iubeşte.

Când a închis ochii, bătrânul a lăsat o scrisoare la notar. Şi-n ea spunea unde-i ascuns ulciorul.

Feciorii au alergat şi au dezgropat ulciorul.

În ulcior nu erau decît pietricele. Iar alături de el, un răvaş. În răvaşul acesta le povestea, de-a fir-a-păr ce şi cum făcuse.

Abia atunci au înţeles feciorii greşeala pe care-o făptuiseră. Abia atunci au înţeles mâhnirea din inima aceluia ce le fusese tată...

Al. Mitru

Muzicantul minunat

Într-un ţinut îndepărtat trăia un muzicant care cânta cu măiestrie la vioara sa.Văzând într-o zi că lucrurile nu mergeau atât de bine, se decise să îşi caute un partener. Aşa că plecă în pădure şi acolo începu să cânte cu îndârjire, până când se apropie de el un lup.

”Cerul să mă ajute”, îşi spuse muzicantul, ”ca acest lup să nu îmi facîă rău.!”

- Ce minunat cânţi! spuse lupul. Ţi-aş fi recunoacător dacă m-ai învăţa şi pe mine această artă.

- Va fi foarte uşor, răspunse muzicantul, dacă vei face ce îţi voi spune.

Lupul îl ascultă şi, urmărindu-l pe muzicant, ajunseră la un stejar bătrân, care avea o scorbură în mijlocul trunchiului.

- Priveşte, spuse muzicantul, dacă vrei să înveţi să cânţi la vioară, pune-ţi laba în acea crăpătură.

Lupul făcu întocmai şi muzicantul, luând o piatră, îi prinse laba din faţă în scorbură, blocându-l acolo.

- Aşteaptă-mă până mă întorc, îi spuse, şi îşi continuă drumul.

Cum muzicantul dorea un bun partener, începu să cânte iar la vioară, până când se apropie un vulpoi.

- Ce muzică încântătoare! Aş vrea să învăţ să cânt ca tine.

- Păi va trebui să faci ce îţi spun eu, răspunse muzicantul.

- Cu multă plăcere! replică vulpoiul.

Merseră ce merseră, până ajunseră pe o potecă îngustă. Atunci muzicantul, apucând o creangă groasă de alun, o îndoi la pământ şi puse piciorul peste ea. Făcu la fel şi cu altă creangă din partea cealaltă a potecii, apoi îi spuse vulpoiului:

- Dragul meu vulpoi, dacă vrei să înveţi să cânţi la vioară, dă-mi laba ta stângă.

Animalul îl ascultă şi omul îi legă o labă de una dintre crengi şi apoi cealaltă labă de a doua creangă; apoi luă piciorul de pe ele şi acestea se ridicară, iar vulpoiul rămase suspendat în aer.

- Te rog să mă aştepţi aici până mă întorc, îi spuse muzicantul, şi îşi văzu de drum.

Cum încă nu îşi găsise partenerul ideal, cu care să se asocieze şi să câştige o pâine, se opri să cânte în altă parte a pădurii.

Nu după mult timp se ivi un iepure frumos.

- Ce bine cânţi la vioară, prietene! Mă înveţi şi pe mine?

- În scurt timp vei cânta şi tu, răspunse muzicantul, dacă îmi vei urma întocmai instrucţiunile.

Iepurele îi promise că va asculta şi se lăsă prins în jurul gâtului cu o sfoară pe care muzicantul o legă apoi de trunchiul unui copac.

- Acum nu trebuie decât să mă aştepţi aici, îi spuse muzicantul.

Dar între timp, lupul, după ce împinsese şi trăsese de piatră, reuşise să-ţi elibereze laba.

- Merg pe urmele ticălosului şi o să-l fac bucăţi!

În timp ce fugea, îl auzi pe vulpoi care striga:

- Frate lup, te rog, dezleagă-mă! Muzicantul cel viclean mi-a întins capcana asta!

Lupul începu să muşte din crengile alunului până le rupse şi-l eliberă pe vulpoi.

Apoi cele două animale, dornice de răzbunare, alergară pe urmele muzicantului. Dar trecând pe lângă iepure, acesta strigă şi el după ajutor. Se apropiară şi îl eliberară, apoi continuară toţi trei să-l urmărească pe muzicant.

Între timp, acesta cântă din nou la vioară, până când, atras de o polcă, se apropie de el un vânător cu o puşcă în mână.

- Ce frumos cânţi, prietene, spuse uimit vânătorul. Ce mult aş vrea să învăţ să cânt astfel.

- E uşor, zise muzicantul, cu puţin interes, ureche muzicală şi mult suflet! Tu chiar ai putea să cânţi la vioară, şi ai putea să o faci minunat. Să cânţi bine la un instrument este un privilegiu al omului, spuse cu subînţeles, făcându-i vânătorului semn cu ochiul înspre animalele care se apropiau.

Vânărul, văzând că lupul, iepurele şi vulpoiul devin tot mai amenintătoare, încarcă puşca şi spuse:

- Pe primul care mai face un pas îl omor!

Atunci, animalele se speriară şi fugiră înapoi în pădure.

Virtuozul muzicant îi cântă vânătorului cele mai bune piese din repertoriul său, atât pentru că îl salvase de la moarte sigură, cât şi pentru că sărbătorea întâlnirea cu partenerul ideal.

Cronicile scriu că vânătorul şi muzicantul au rămas nedespărţiţi, primul cântând din sat în sat şi al doilea vânând pentru a nu le lipsi hrana de pe masă.

Charles Perrault

Rugăciunea de Vineri

Doamne Iisuse Hristoase Mantuitorul cel dulce al sufletului meu in aceasta zi a Rastignirii Tale pe Cruce ai patimit si ai luat moarte pentru pacatele noastre, ma marturisesc inaintea Ta, cum ca eu sunt cel ce Te-am rastignit cu pacatele mele cele multe.

Ma rog insa Bunatatii Tale celei nespuse, sa ma invrednicesti cu Darul Tau, Doamne, ca si eu sa pot rabda patimi pentru credinta, speranta si iubirea ce le am catre Tine, precum Tu Cel indurat ai rabdat pentru mantuirea mea. Intareste-ma, o,Doamne ca de astazi inainte sa port Crucea Ta cu bucurie si cu mare cainta, si sa urasc cugetele mele si vointele mele cele rele. Sadeste in inima mea intristarea de moartea Ta ca sa o simt precum au simtit-o iubita ta Maica, ucenicii Tai si femeile purtatoare de mir, ce stateau linga Crucea Ta.

Citeşte tot articolul

Nimic din lumea aceasta nu ne însoteşte dincolo de mormânt

Important de retinut este ca toata lumea aceasta materiala este supusa disparitiei, distructiei si disparitiei. Toate se schimba in lumea aceasta. Cu atat mai mult trupul nostru, care este asa de trecator incat poti sa mori la cateva zile dupa ce te-ai nascut. Cand ma duc prin tara, de exemplu, vad cat de mult s-a rarit toata padurea, in fata; dar in spate, padurea aceea taiata creste mereu, cu fiecare an in care ma duc, creste padurea din spate. Si toata lumea aceasta pare pusa sub taiere, ca o padure. In fiecare zi, in fiecare ceas cineva, un copac e doborat si moare si putrezeste. Dar in spate creste armata celor care au plans la Dumnezeu, care intr-adevar au trait sensul duhovnicesc al vietii pamantesti.

Citeşte tot articolul

Sărbătoarea Zilei – Sfânta Marina

Sfanta Marina s-a nascut din parinti pagani, in Antiohia Pisidiei. Sfanta Marina a primit invatatura despre Hristos la varsta de doisprezece ani. Dupa moartea mamei sale, tatal sau nu a mai considerat-o fiica sa si a inceput sa o urasca pentru credinta ei in Hristos.

Intr-o zi, a plecat cu oile tatalui sau la camp. Aici s-a intalnit cu eparhul Olimvrie, un mare prigonitor al crestinilor. Acesta, ranit de frumusetea ei, s-a hotarat sa o ia de sotie. Insa, cand a aflat ca este crestina a cerut sa fie luata si dusa in cetate spre a fi chinuita. A refuzat sa aduca jerfa idolilor, motiv pentru care a fost batuta din cap pana in picioare si aruncata in temnita.

Citeste tot articolul

LUMÂNAREA – simbol al vieţii veşnice

Ce semnificaţii au lumânările?

Lumânarea este un simbol. Ea simbolizează lumina adevărului şi sfinţeniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, şi asemenea Lui trebuie să fie şi viaţa creştină.

Lumânarea este simbolul vieţii veşnice pe care ne-o dorim după moarte în lumina dumnezeiască, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos.

Lumânarea nu poate lipsi de la nici o slujbă sau rugăciune, ea ne însoţeşte totdeauna când ne întalnim în vreun fel anume cu Dumnezeu. Când cineva se botează, când se cunună, când se împărtăşeşte, când moare, când se roagă acasă sau în biserica, când trimite la Sfântul Altar prescura şi pomelnicul, la mormânt şi în oricare alt moment se adresează lui Dumnezeu sau este în faţa Lui, omul credincios aprinde lumânări.

Lumânarea este o jertfa adusă lui Dumnezeu şi de aceea ea trebuie să fie din ceară curată.

Citeste tot articolul

Poveste cu tâlc – “Lacomia”

Trei oameni treceau printr-o padure. Aici au gasit o comoara… Flamanzind, au hotarat sa mearga cel mai tanar sa aduca bucate. Pe drum, acesta isi zicea in sine: “Ce bine ar fi sa fie comoara a mea intreaga. Stiu ce voi face. Voi otravi mancarea. Le voi da lor. Eu voi spune ca deja am mancat. Ei vor muri si banii vor fi ai mei“. Cei doi tovarasi, ramasi in padure, se sfatuira: “Daca ne-am putea scapa de copilandrul acesta, am imparti numai in doua comoara. Hai sa-l omoram, cand se intoarce“. Cand s-a intors, l-au ucis; apoi au mancat din mancarea otravita si au murit.

Citeste tot articolul

O nouă teorie științifică ar putea schimba tot ceea ce știm despre VIAȚĂ și MOARTE

O nouă teorie, biocentrismul, bazată pe o interpretare mai mult decât originală a mecanicii cuantice, susţine că moartea nu există. Corpul dispare, însă energia se păstrează într-un Univers în care spaţiul şi timpul în realitate nu există.

Robert Lanza, laureat în medicină, este autorul unei noi teorii, numită biocentrism, la care lucrează deja de câţiva ani, în cadrul căreia se susţine că moartea, văzută că dispariţia totală a indivizilor, nu există. Corpul fizic dispare, însă energia acumulată, cea care defineşte personalitatea fiecăruia dintre noi rămâne.

Pe ce se bazează Dr. Lanza? Pe….mecanică cuantică.

În cadrul mecanicii cuantice, teorie care explică fenomenele din lumea particulelor, atomilor sau a moleculelor, există încă numeroase „mistere”, adică fapte care aşteaptă o explicaţie. Printre acestea se numără aşa-numitul „colaps al funcţiei de undă”: chiar dacă mecanică cuantică prezice în anumite fenomele un rezultat care este o suprapunere, cu diverse probabilităţi, de rezultate finale, în realitate doar unul dintre acestea are loc.

Citeste tot articolul

Omul care caută sincer sensul şi lumina vieţii găseşte întotdeauna o bucurie spirituală inexprimabila, ca şi imbolduri spirituale şi orizonturi cât se poate de largi în tainică şi sfânta Biserică Ortodoxă.

Nu există în mine şi în tine deznădejde şi tristeţe, îndoială şi întuneric, păcat şi moarte, pe care să nu le putem alunga cu minunatele rugăciuni ortodoxe. Dacă sufletul tău a fost cuprins de întuneric şi, paralizat, iată o rugăciune care te va ajuta: ” Luminarea celor ce stau în întuneric, izbăvirea celor deznădăjduiţi, Iisuse mântuitorul Meu, către Tine caut, Împărate al lumii, luminează-mă cu strălucirea Ta! “

Citeste tot articolul

Nasterea

Omul se naşte cu adevărat nu atunci când îl aduce pe lume mama lui, ci atunci când crede în Mântuitorul Hristos Cel Înviat, pentru că atunci el se naşte la viaţa cea nemuritoare şi veşnică, în timp ce mama îl naşte pe copil spre moarte pentru mormânt.

 Învierea lui Hristos este mama noastră a tuturor, a tuturor creştinilor, mama celor nemuritori. Prin credinţa în Învierea Domnului, omul se naşte din nou, se naşte pentru veşnicie. – E cu neputinţă! Observă scepticul. Iar Domnul Cel Înviat răspunde: ” Toate sunt cu putinţă celui ce crede ” (Marcu 9, 28)

Citeste tot articolul

Ce este moartea?

Ce este moartea ? Moartea este păcatul “săvârşit” ( Iacob 1,15); pacatul săvârşit este separaţia de Dumnezeu, singurul în Care se găseşte viaţa şi izvorul vieţii.

Adevărul dumnezeiesc evanghelic este acesta : sfinţenia este viaţa, păcătoşenia moarte; dreptatea este viaţa, nelegiuirea moarte; credinţa este viaţa , necredinţa moarte; Dumnezeu este viaţa, diavolul este moarte.

Moartea este separarea de Dumnezeu iar viaţa întoarcere la Dumnezeu şi viaţa în Dumnezeu.

Citeste tot articolul

Moartea Iniţiatică

O altă problemă ce pare neînţeleasă de cea mai mare parte a contemporanilor care au pretenţia de cunoaştere a lucrurilor acestora, este ceea ce se numeşte "moartea iniţiatică".

                                

Astfel, s-a întâmplat să întâlnim expresia de "moarte fictivă", termen ce mărturiseşte cea mai completă ignoranta a realităţilor de acest ordin. Cei care se exprimă astfel nu văd, evident, decât exteriorul ritului şi n-au nici o idee despre efectele pe care trebuie să le producă asupra acelora care sunt întradevăr calificaţi.

Altfel, şi-ar da seama că această moarte, departe de a fi "fictivă" este, din contra, într-un sens, mai reală decât chiar moartea înţeleasă în sensul strict al cuvântului, căci este evident că profanul care moare nu devine iniţiat prin acest fapt...

Iniţierea este în general descrisă ca o a "doua naştere", ceea ce este şi adevărat; dar aceasta a "doua naştere" implică, în mod necesar, moartea pentru lumea profană şi o urmează imediat, deoarece nu sunt decât cele două feţe ale aceleiaşi schimbări de stare. Acest fenomen se va repeta la atingerea oricărei alte stări de existenţă. Între moartea iniţiatică şi cea "de-a doua naştere", are loc "coborârea în Infern" ce corespunde labirintului interior, stării de rătăcire.

Citeşte tot articolul

“Condamnaţi” la nemurire

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte;

Dumnezeu însă, prin Învierea Lui îi “condamnă” pe oameni la nemurire.

În locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbraţişează, în locul ocărilor, El le împarte binecuvântări; în locul morţii, El le dă Învierea şi viaţa veşnică.

Articol editat de Jurnal Spiritual