Priveşte în adâncul sufletului tău

“Fericiţi cei fără prihană (neprihăniţi), care umblă în legea Domnului” (Psalmi 118,1).

Cuvântul “neprihănit” ne arată că omul stă înaintea lui Dumnezeu în pocăinţă şi smerenie, iar Dumnezeu începe să-l călăuzească pe calea poruncilor. Atunci omul simte începutul iertării de către Dumnezeu a păcatelor lui, iar în continuare urmează calea împreună cu El pe treptate faptelor bune.

 

Temelia mântuirii noastre stă în cunoaşterea propriei neputinţe, care se descoperă în căderile noastre cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul şi în multe altele. Să-ţi dai seama că în tine vieţuiesc toate patimile. Viaţa pe care o duci şi împrejurările în care te afli le demască şi le arată. De aceea trebuie dezvoltate răbdarea şi smerenia; să înveţi să rabzi şi să fii îngăduitor faţă de cei din jur. “Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6,2).

 

Trebuie să ne stabilim scopul principal al vieţii: să-i cerem zilnic şi neîncetat lui Dumnezeu ca El să ne arate căderile noastre cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul şi în multe altele. Să-ţi dai seama că în tine vieţuiesc toate patimile. Viaţa pe care o duci şi împrejurările în care te afli le demască şi le arată. De aceea trebuie dezvoltate răbdarea şi smerenia; să înveţi să rabzi şi să fii îngăduitor faţă de cei din jur. “Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6,2).

 

Trebuie să ne stabilim scopul principal al vieţii: să-i cerem zilnic şi neîncetat lui Dumnezeu ca El să ne arate ta este osteneala ce va fi suficientă până la sfârşitul vieţii noastre: să-ţi vezi păcatele cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să plângi pentru ele şi să te smereşti înaintea lui Dumnezeu. Iar mângâiere sufletească să nu căutăm cu tot dinadinsul, doar dacă Dumnezeu ne-o va trimite.

 

Urâm păcatele doar la suprafaţă, dar ne îndulcim de conţinutul lor. Vedem patimile celor din jur, dar nu le vedem pe ale noastre. Atunci când, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, aproapele ne pricinuieşte lovituri cu cuvântul sau cu fapta, ne tulburăm, suntem cuprinşi de mânie, ţinem minte răul, ne îndreptăţim învinuindu-l. Acestea toate, ne sunt îngăduite pentru a ne vedea patimile, pentru a ne cunoaşte neputinţele şi a alerga la ajutorul lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi însă nu împlinim voia lui Dumnezeu. Tindem spre o viaţă înaltă pe care Dumnezeu nu ne-o dă. Ne străduim să ne orânduim viaţa aşa cu trebuie, însă nu vedem voia lui Dumnezeu în împrejurările grele ale vieţii. De exemplu – ne trimite o boală – trebuie să învăţăm să o suportăm cu răbdare şi smerenie. Dacă în vieţurirea împreună cu rudele au loc neplăceri, dacă avem o muncă nepotrivită şi grea, ori un şir de patimi sufleteşti şi trupeşti chinuitoare, în astfel de împrejurări reale, trebuie să învăţăm să răbdăm, mustrându-ne pentru faptul că nu le putem suporta precum cere Dumnezeu.

O astfel de nevoinţă este prima treaptă reală către viaţa duhovnicească, ce naşte o credinţă vie. Răbdarea şi smerenia vindecă mintea şi voinţa şi le face capabile să se supună voii lui Dumnezeu.
Priveşte în adâncul sufletului tău: din ce cauză acolo e întuneric şi apăsare? Din cauza acceptării şi însuşirii patimilor, din cauza unirii strânse cu ele.

 

Cum să treci de aceasta? Străduindu-te ca la rugăciune să aduci pocăinţă sinceră înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Vindecător; să observi cu atenţie mişcarea gândurilor şi simţămintelor tale, şi atunci vei vedea care păcate luptă împotriva ta şi te întunecă, te întinează: mânia, ţinerea de minte a răului, ura faţă de oameni, inima crudă, invidia, puţina credinţă, multa vorbire, uitarea de Dumnezeu ş.a.m.d.

 

Ţine minte că până la sfârşitul vieţii vei cădea în păcate, grele sau uşoare, te vei enerva, te vei lăuda, vei minţi, te vei mândri, te vei zgârci şi-i vei supăra pe alţii. Dar tocmai această conştientizare te va ţine în smerenie. Pentru fiecare păcat există pocăinţă. Trebuie să ai grijă! Să strigi necontenit către Dumnezeu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Ne spuncea Sf. Pavel că acela care mărturiseşte că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi va striga neîncetat către El va fi mântuit (I Tesaloniceni 5,17).

Mântuieşte-L şi tu pe Hristos şi strigă neîncetat către El şi te vei mântui!

Sursa: ziardambovita.ro

Răbdarea începe abia atunci când ţi s-a terminat răbdarea

Un discipol şi-a întrebat într-o zi maestrul: „Ce trebuie să ştiu pentru a ajunge într-o zi acolo unde îmi doresc?” „Să ştii să iei decizii bune, decizii bune, decizii bune”, răspunse maestrul. „Şi cum învăţ asta?” „Experienţă, experienţă, experienţă…”. „Şi cum câştig experienţă?” „Decizii proaste, decizii proaste, decizii proaste…,” încheie maestrul. Aşadar Petre Ţuţea avea dreptate când afirma că experienţa nu e revelaţie, ci o acumulare de date. Se dobândeşte prin străduinţă şi determinare. E greu să înţelegi deplin sau să înveţi din cărţi ceea ce nu ai trăit pe pielea ta sau nu ai văzut cu ochii tăi . Experienţa este cel mai dur profesor, pentru că mai întâi îţi dă testul şi apoi îţi spune care era lecţia de viaţă.

Omule, cine ţi-a stins lumina şi ţi-a furat semnul crucii? Răbdarea începe abia atunci când ţi s-a terminat răbdarea. Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. Cuvinte nu găseşti. Viaţa se împarte în rău şi bine. Clipe de rătăcire uitând Cuvântul. Marea e albastră, iarba e tot verde.

Cu toţii avem frământări ce ne ţintuiesc mai mult sau mai puţin pe drumul vieţii. Acolo unde adeseori o vioară mai cântă… Ai nevoie de cineva care să şlefuiască diamantul din tine. Căutând Raiul, găsim iadul din noi. Prinosul nostru de recunoştinţă pentru oamenii providenţiali din viaţă adeseori e prea mic, iar simţămintele ce ne copleşesc, alături de preţioasele amintiri, reprezintă emoţionante răvaşe. Nu o să vină nimeni să ne bată la uşă să ne ofere puţin timp pentru a petrece cu celălalt. Un telefon, un mesaj, o conectare, o întrebare. Celălalt simte că te conectezi. Nu ai vrut durerea, dar ai cunoscut-o. Dacă vrei,  plângi! Te ajută, te eliberează! Ploaia ne uneşte când ne udă, aidoma lacrimilor. Dacă vrei, scrie-mi… Ai să vezi că timpul e în favoarea ta. E frig. Te acopăr în fiecare noapte cu o aripă de înger. Locuieşti în inima mea şi vreau să te plimb prin praf de stele. Odă bucuriei!

Eu joc cu viaţa o horă.  Vrem, nu vrem, se întâmplă. Cu toate că eu tot nătâng am rămas. Mă gândesc la tine şi la mare, cu magia timpului şi a luminilor din port. Părul în vânt dansează graţios şi-mi atinge luna de argint a iubirii. Cine sunt eu?! Paşii ce sărută pământul, mâna ce mângâie mătăsos valurile, tremurul vântului când mă pătrunde în fiinţa timpului. Uneori mă simt ca marea fără sare. Chitară, te rog, du-mă departe, departe! În seara asta vreau doar să visez. Îmi inventez o lume făcută din iubire, unde se gândeşte doar cu inima şi nu există răutate, frică şi moarte. Oare cum ar fi lumea, dacă toţi oamenii ar iubi?!

E vina mea, doar vina mea când nu trec testul încercării. Încă împreună, doar împreună învăţăm să iubim, să iertăm, să fim mai frumoşi la suflet şi la chip. Nici nu mai pierd timpul cu întrebările care nu mai au răspuns. Suflete, ceea ce a fost, a fost. Aşa este făcută lumea, dragostea, durerea, invidia, răutatea, puţinul, plinul… Din nimic, poveştile mici devin importante. Acolo este aici şi viceversa. Nimicul ne face să suferim. Dintr-un fir de praf dezvoltăm mormanul de gunoi. Seară albastră cu lună plină. Cristale de zahăr pe obrajii sufletului. Nu te mai certa, trăieşte! Intră şi ieşi din tine, şi fă loc lui Doamne. Nu ucide jurăminte. Cine te face să plângi şi te întoarce la începuturi? Eşti ceea ce căutai. Poţi zbura. Ia aripile pe spate şi sus! Nu rămâne la podea! Crede în astăzi şi nu rămâne la ziua de ieri, mai ales că o parte din tine te învaţă să mai speri.

Cele mai frumoase clipe sunt cele pline de lacrimi şi iubire când îngerul nu doarme, ci scrie povestea ta, povestea mea. Câte emoţii îi dau, iar şi iar! Dar e cel mai fericit înger, are ce povesti. Sfatul îngerilor când toţi se scutură de pulbere de stele. Nimeni nu poate şti unde duce drumul şi timpul. Nimeni nu poate arăta cum dragostea creşte, să o măsoare la metru sau să o cântărească la kilogram. Se simt şi se trăiesc. Atrag lucruri bune şi frumoase pentru că mă gândesc la ele. Cineva spunea că Doamne face sfinţi şi oameni cu materialul clientului. Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă. Niciun cuvânt în plus. Câştigător, învins, victorie nu există; toţi suntem în braţele Tatălui Ceresc şi ne depărtăm din cauza propriilor reguli uitând că nu trebuie să rămânem cu sufletele îngheţate.

A te ruga înseamnă a tăcea, a părăsi gândurile şi a lăsa pe Dumnezeu să vorbească în adâncul inimii. Isihia înseamnă „revenirea în sine”. Liniştea inimii este atelierul sau laboratorul rugăciunii. A te ruga înseamnă să încerci să vezi o fărâmă de bine şi în cel mai mare rău. „Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Scara Împărăţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi”, ne învaţă Sfântul Isaac Sirul.

Ieri e istorie, mâine e mister, azi e un dar. Un dar de împărţit cu restul. Aşadar, în viaţă, mai bine optimist şi să mă înşel, decât pesimist şi să am dreptate!

Cel mai minunat tavan este cerul, iar cel mai moale covor este iarba. Vorbeşte Doamne, robul Tău ascultă ! …

Hrisostom Filipescu

Pilda “Timpul schimbării”

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere un sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:

- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper ca după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?

- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!

- L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:

- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?

- Da, părinte, un puiet de brad.

- Smulge-l!

Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
Citeşte tot articolul