Iată-ne ajunşi la ultima zi dinaintea Postului. Deja din
timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede „Duminica
Iertării", două zile — Miercurea şi Vinerea — au fost rezervate spre o
„postire" deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga
rânduială şi tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului.
Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat:
„Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să
ne curăţim pe noi fraţilor de toate spurcăciunea şi Dătătorului de lumină să-I
zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni."
Biserica pomeneşte apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză,
pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire": sfinţii,
care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila
„artă" a postirii şi a pocăinţei, în nevoinţa la care suntem gata să
purcedem nu suntem singuri:
„Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor
părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe
toţi împreună şi vieţile acestor ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le..."
Avem sprijinitori şi pilde:
„Mulţimile călugărilor, pe voi îndreptătorilor părinţi
cuvioşi, vă cinstim; că prin voi, pe cărarea cea dreaptă, cu adevărat a umbla
am cunoscut".
În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei„Duminica
Iertării" dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat:
„Izgonirea lui Adam din Rai". Această denumire totalizează, într-adevăr,
întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai,
pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul
omului i-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată iar existenţa lui pe pământ
s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului
celui ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii împărăţiei lui
Dumnezeu prin viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească.
Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam:
„Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi
şezând în preajma lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai
mie ce am pătimit cu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot
binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru
Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă
satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis:
Zidirea mea nu voi să piară ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului
să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară."
Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat,
din temniţa „acestei lumi". Iar pericopa evanghelică a acestei ultime
Duminici (Matei, VI, 14—21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este
postirea — refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre
decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii
asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie
fariseic, nu trebuie să ne „fălim" întru acesta. Nu trebuie „să ne arătăm
oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns".
Cea de-a doua condiţie este iertarea — „că de veţi ierta
oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc".
Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este
dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această
fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la
solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine şi „vrăjmaşul" meu iertarea lui Dumnezeu
însuşi. A ierta este depăşirea „punctului mort" în relaţiile umane şi
raportarea lor la Hristos.
Iertarea este „crăpătura" împărăţiei cereşti deschisă
către această lume păcătoasă şi decăzută. Postul Paştelui începe, de fapt, de
la Vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi
frumoasă, lipseşte din atât de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu
destăinuie mai bine „tonalitatea" Postului Mare în Biserica Ortodoxă;
nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.
Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi
în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului „Doamne strigat-am
către Tine..." anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea
Paştelui!
„Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi
nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul.
Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile
Duhului, întru care petrecând cu
dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos,
Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne".
Urmează, apoi, Vohodul cu cântarea: „Lumină lină a Sfintei
slave". Preotul slujitor înaintează către „locul cel înalt" din
spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă
sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile
vesteşte începutul Postului;
„Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;
Când mă necăjesc degrab mă auzi Ia aminte spre sufletul meu,
şi-l mântuieşte pre el"
Ascultă melodia unică a acestui stih — această strigare care
dintr-o dată umple biserica: „când mă necăjesc degrab mă auzi" — şi vei
înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere
dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se
apropie acum de sfârşit.
Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii
împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă
bucurie, nici un alt ţel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din acest cămin
în întunericul şi tristeţea păcatului, „când mă necăjesc!". Iar în cele
din urmă îmi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta în această durere, că
numai El poate „griji de sufletul meu". Pocăinţa este, mai presus de
orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.
Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit!
Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse.
Când preotul slujitor rosteşte cererile pentru ectenia de
seară, strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi „cheia Postului". Se
citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sfântului Efrem Sirul, însoţită
de metanii. La sfârşitul slujbei credincioşii se apropie de preot, cerând unii
altora iertare, în timp ce ei săvârşesc acest ritual de împăcare, pentru că
Postul Mare începe prin aceste mişcări ce exprimă dragostea, reuniunea, frăţia,
strana intonează cântările pascale.
Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la
capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.
”Postul cel Mare”,
Alexander Schmemann
