Ce înseamnă a iubi pe Hristos mai pe sus de toate

Ferice de cine înțelege ce înseamnă a iubi pe Hristos și a disprețui pe sine pentru Hristos! Se cade să te lipsești de orice altă iubire pentru cel Prea-Iubit, căci Iisus voiește să fie iubit mai pe sus de toate. Iubirea oameni este înșelătoare și nestatornică, pe când dragostea de Iisus este statornică și credincioasă.

Cine se lipește de un om, cade odată cu el; cine însă se lipește de Domnul rămâne în veci. Pe Acela trebuie să-l iubești, pe Acela trebuie să-l ai ca prieten, care nu te va părăsi, când toate te vor părăsi, și nu te va lăsa să pieri, vrând, nevrând, va trebui să te desparți de toate.

Fie trăind, fie murind, tu ține-te de Iisus și lasă-te cu totul în seama dragostei Lui, singurul care te poate ajuta, când oamenii nu-ți mai pot fi de nici un ajutor. Așa este Prea-Iubitul tău: El nu voiește să împartă cu nimeni dragostea ta, ci să fie singur stăpân pe inima ta și să domnească în ea ca un împărat pe tronul său. O dacă ai putea să-ți golești inima de toate, atunci Iisus ar veni bucuros să-Și facă locaș în tine. Curând, curând vei vedea că nădejdea pe care ți-ai pus-o în oameni s-a dus; numai nădejdea în Iisus rămâne. Ah, nu te încrede și nu te rezema pe trestia clătinată de vânt căci „orice făptură este ca iarba și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când vântul Domnului bate peste ea”.

Vei fi curând dezamăgit, dacă vei prețui pe oameni după ceea ce arată ei pe dinafară. Dacă vei căuta să ai de la alții mângâiere și folos, vei avea adeseori pagubă. Dacă, în toate, vei căuta numai pe Domnul Iisus, Îl vei și găsi în toate. Dacă însă te vei căuta pe tine însuți pe tine însuți te vei găsi , dar aceasta va fi spre pierzarea ta; căci cine nu caută pe Domnul Iisus, se păgubește pe sine însuși mai mult decât l-ar păgubi toată lumea și toți vrășmașii lau loc.

„Urmând pe Hristos” de Thomas A. Kempis, Tipografia Miron Neagu – Sighișoara, 1944

La ”vânat” de oameni

De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

 

De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.

E multă frumuseţe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viaţa.

Omul ”civilizat”

Omul "civilizat" este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simţurile trupului atât de rafinat de civilizaţia aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea". Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor; omul "civilizat" n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că "nu umblă după himere". Acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezența sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţe, îngenunche frumuseţea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic într- un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?!

”Îndemn la simplitate”, Ernest Bernea

Omul este om prin puterea dragostei sale

Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti, sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenunchierilor.

Om, omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea... Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.

Dragostea este cheia şi a veşniciei. Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti.

Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru, să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică, să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat.

Cine nu iubeşte, nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea...

Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.

Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!''

”Îndemn la simplitate”, Ernest Bernea

Cei drepți sunt precum iazurile de munte, nu se tulbură chiar dacă sunt învinuiți pe nedrept

 

Negreșit, vi s-a întâmplat să vedeți cum cineva, apropiat al vostru, învinuit pe nedrept, se aprinde dintr-odată de mânie și începe să se apere pe sine cu înflăcărare, atacându-i înverșunat pe învinuitorii săi. Cel ce răspunde astfel se poate socoti pe sine creștin, poate chiar să dorească a duce o viață duhovnicească, dar încă nu s-a înălțat la acea treaptă a răbdării prin care se mântuiesc sufletele. /Lc. 21:19/ Îndreptățirea de sine năvalnică grăiește despre lipsa smereniei la acel om și despre prezența mândriei, a unor patimi puternice și a unor simțăminte neplăcute lui Dumnezeu, ce așteaptă numai un prilej din afară ca să izbucnească.

În pâraiele de munte sunt ochiuri de apă unde, pe fund, se găsește nisip curat, argintiu. Dacă zvârlim o piatră într-un astfel de loc, apa va rămâne limpede. Dar în câmpii există și bălți care par limpezi, pe al căror fund s-a depus mult mâl. De veți arunca o piatră într-o astfel de baltă, mult se va tulbura. Asemenea se întâmplă și cu oamenii. Cei drepți sunt precum iazurile de munte, nu se tulbură chiar dacă sunt învinuiți pe nedrept. Sufletul lor rămâne curat și liniștit atunci când piatra este aruncată asupra lor. Iar cei păcătoși sunt asemenea iazurilor părelnic limpezi, răspund mânios și își vădesc în felul acesta mocirla patimilor, așezată pe fundul sufletelor lor. Când sunt învinuiți în chip nedrept, drepții fie spun adevărul – că în împrejurarea aceea nu sunt vinovați, lucru prin care îi ajută pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării și al osândirii, sau, dacă nu sunt crezuți – tac și își pun nădejdea în Dumnezeu că îi va ocroti și îndreptăți.

Drepții nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor de vreun fel și nu caută să o apere cu toate mijloacele, și îngăduite și neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de aceea se și numesc drepți, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul celei omenești. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc și însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învățăturii lui Hristos despre fericiri. /Mt. 5:6/

Păcătoșii, dimpotrivă, necunoscători și călcători ai dreptății mari a lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a lor. De aceea, când sunt învinuiți, mai cu seamă atunci când este în chip neîntemeiat, ei ies furtunos și trufaș în apărarea dreptății lor.

Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul: „Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru răbdarea ta”. El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș fi fost vinovat, nu m-aş fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd, când văd că îmi sunt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit! Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!”. Un astfel de „iubitor de dreptate” este de fapt nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine.

Astfel de scene întâlnim destul de des în viață. Fiecare se îndreptățește pe sine. Fiecare își îndreptățește întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Și aproape nimeni nu înclină să se mustre pe sine. De unde izvorăște aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui început l-au pus strămoșii noștri în rai. După călcarea poruncii de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Ce ai făcut?”. Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!”. După aceea Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?” Ea i-a răspuns: „Nu eu, ci șarpele”. De atunci până astăzi se răspândește în lume îndreptățirea de sine, care caută vina numai în ceilalți.

În ciuda educației creștine, noi, de fapt, ne cufundăm în nepăsare duhovnicească și, de aceea, după cuvintele Sfântului Marcu Ascetul, „ducem război cu oamenii, război pentru ceva ce ne este vătămător, ca și cum ar fi ceva de folos”. Deprinzând duhovnicia adevărată, acest Sfânt Părinte vorbește despre trei stări în care se află mintea omenească: cea după fire, cea mai presus de fire și cea potrivnică firii. Atunci când mintea se află în starea ei firească, omul caută neîncetat vina în sine însuși și își spovedește smerit păcatele. Atunci când însă este o împrejurare împotriva firii, omul uită de dreptatea lui Dumnezeu și poartă război cu oamenii, precum cei ce ocărăsc pe nedrept. Iar atunci când mintea se ridică la o nouă stare, mai presus de fire, află în sine roadele Sfântului Duh, arătate de Apostol: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare ș.a.” /Gal. 5:22/

De-a lungul vieții se vorbește mult despre dreptate. Dar dreptate nu are, deoarece fiecare socotește că are dreptate. Dreptatea nu este în noi, păcătoșii cei ce osândim, ci la Dumnezeu, Judecătorul Nepărtinitor, fără de greșeală, despre Care vorbește Psalmistul: „Drept ești, Doamne, și drepte sunt judecățile tale”. /Ps. 118:137/ Despre „dreptatea noastră” cea omenească, însă, găsim scris într-una din rugăciunile de la Taina Sfântului Maslu: „Toată dreptatea noastră este înaintea ta ca o cârpă lepădată.” Iar cu o astfel de cârpă nu se intră în rai. Într-una dintre pildele lui Hristos citim următoarele: La o nuntă, a intrat Împăratul să vadă pe oaspeții ce ședeau la masă și „văzut-a acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă (adică dreptatea harului). Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă? și a zis slujitorilor: Legând lui mâinile și picioarele, luați-l și-l aruncați întru întunerecul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților”. /Mt. 22:11-13/

Iubiții mei! Dumnezeu nu vrea să ne vadă în zdrențele sărmanei noastre „dreptăți”. El nu încuviințează când ne vede că ne lăudăm cu cinstea și păruta noastră virtute, căci cu asemenea „dreptate” nimeni nu poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu. /Ps. 142:2/ Cunoscând aceasta, Sfinții au căutat nu să arate dreptatea lor, ci smerindu-se, repetau, rugându-se, cuvintele Psalmistului: „să te îndreptățești întru cuvintele Tale și să biruiești când te vei judeca Tu.” /Ps. 50:5/

În viața Sfântului Maxim Mărturisitorul citim: Când s-a pornit furtuna eresului monotelit, când împărați și patriarhi, cler și norod au fost târâți într-însa, Sfântul Maxim, în ciuda amenințărilor, neclătit a rămas în Sfânta Ortodoxie. Nici îngrozirile, nici dosădirile n-au putut să-l zdruncine. Și în loc să vădească cu aprindere nedreptatea pătimirilor la care era supus, el a rostit înaintea chinuitorilor aceste minunate graiuri: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sânt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sânt cercetat, ca prin acestea greșalele mele cele de voie (greșelile de voie sânt cele pe care omul le săvârșește cu știință, cu participarea voii sale libere) și prihana vieții mele să se curățească.” (Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, ziua 21)

Prin aceste cuvinte de neuitat, Sfântul Maxim ne-a descoperit un adevăr din cale afară de însemnat: prin răbdarea pătimirilor fără vină și a învinuirilor nedrepte se acoperă greșelile noastre cu voie și se lecuiesc patimile îmbătrânite din viața noastră. Dacă am ști și am ține minte neîncetat acest adevăr, și dacă l-am urma în faptă necurmat, ar fi îndeajuns pentru mântuirea sufletelor noastre.

Practic, în condițiile noastre, aceasta înseamnă următoarele: să spunem că o soră rănește pe alta, care este fără vină. Aceasta trebuie, de îndată, să cugete astfel: „Dumnezeu a îngăduit să sufăr fără vină pentru păcate săvârșite de mine. Mulțumesc Ziditorului meu că atât de mult se îngrijește de curățirea sufletului meu de toate relele și fărădelegile cu care nu voi putea intra în Împărăția Cerurilor!”. Dacă cea vătămată va gândi astfel, aprinderea ei împotriva celei ce a rănit-o va trece de îndată, și o va da uitării. Și lucrul mai de seamă este că cea care nu și-a apărat dreptatea va primi de la Dumnezeu cununa dreptății Sale.

Iubiților, dacă dorim cu adevărat să ne curățim de păcatele noastre și să ne tămăduim de patimile noastre, să încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu învinuim pe nimeni și nimic, pentru mânia și firea noastră supărăcioasă, în afară de iubirea noastră de sine, iubirea de cinstire și mândria. De pătimim „nevinovați,” de suntem învinuiți fără pricină, să mulțumim lui Dumnezeu, așa cum a mulțumit Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să luăm aminte că învinuirile îndreptățite și mustrările neîndreptățite, îndurate răbdător și fără cârtire, ne sânt nespus de folositoare, după cele zise de Apostolul Pavel: „…că celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreună lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Prin învinuirile întemeiate, dacă le îndurăm fără cârtire, biruim mândria și ne răscumpărăm vina.

Iar prin mustrările nedrepte primim atât iertare pentru păcatele cele fără voie, pentru care nu ne-am pocăit, cât și tămăduire de patimile noastre, care nu pot fi dezrădăcinate în alt chip. Și astfel, când suntem învinuiți pe nedrept și osândiți, să nu avem îndreptățire de sine, ci cu pocăință să tăcem și în taină să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele pe care le-am uitat. Și, abia atunci, din învinuirile împotriva noastră se va naște nevinovăția; din păcătoși, fără să știm cum, ne vom preface în drepți. Astfel, prin pătimirile nemeritate ne vom face bineplăcuți lui Dumnezeu, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Că aceasta har este, de rabdă cineva întristăciune pentru cugetul lui Dumnezeu, pătimind pre nedrept.” /I Pet. 2:19/ Amin!

”Viața duhovnicească a creștinului ortodox”, Arhimandritul Serafim Alexiev

 

Râvna de a fi bineplăcuţi Lui Dumnezeu...

Adevăratul creştin este neînfricat. El ştie că Dumnezeu, Ajutorul şi Ocrotitorul Său, este Atotputernic. El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovniceşte. El nu trăieşte pentru pământ şi pentru desfătările sale păcătoase, ci pentru cer şi pentru veşnicele lui bucurii duhovniceşti.

Un temei al vieţii duhovniceşti este râvna de a fi bineplăcuţi Lui Dumnezeu. Această râvnă este miezul vieţii duhovniceşti. Acolo unde este lipsă de râvnă spre a bineplăcea Lui Dumnezeu, acolo nu este viaţă duhovnicească. Pentru aceasta, cea dintâi grijă a credinciosului ce doreşte să înainteze în viața duhovnicească sau, dacă nu duce o astfel de viaţă, să pună din acea clipă început bun adevăratei vieţi după Dumnezeu, este de a aprinde această râvnă în inima sa.

Dar ce fel de râvnă pentru o viaţă bineplăcută Lui Dumnezeu putem avea în condiţiile noastre grele de viaţă?, vor întreba unii. Ei îşi îndreptăţesc râvna lor slabă prin împrejurările grele de viaţă. Dar oare aceasta să fie pricina? Oare ţine râvna de împrejurări prielnice? Cum putem atunci lămuri că râvna cea mai mare - râvna Apostolilor - s-a vădit în cele mai grele situaţii, în necazuri, în prigoane şi chinuri (II Cor4, 8-9).

Râvna ţine de credinţa, nădejdea şi dragostea de Dumnezeu şi nu de împrejurările exterioare ale vieţii. Dacă nevolnică îţi este credinţa, palidă îţi este şi dragostea. De-ţi lipseşte nădejdea, slabă îţi este şi râvna. Puţina râvnă este precum o flacără mică, pe care vânturile potrivnice ale vieţii cu uşurinţă o pot stinge. Iar râvna tare este precum focul puternic, pe care vânturile nu numai că nu sting, ba chiar mai mult îl înteţesc.

Un adevărat credincios creştin nu se tulbură din pricina furtunilor vieţii. Prin râvnă, el goneşte departe de sine toată frica si necredinţa, şi îşi mărturișeşte cu îndrăzneală credinţa în Dumnezeu, luând aminte că „celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi (...) partea lor în iazerul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă.” (Apoc 21, 8)

Adevăratul creştin este neînfricat. El ştie că Dumnezeu, Ajutorul şi Ocrotitorul Său, este Atotputernic, şi pentru aceasta grăieşte împreună cu Sfântul Proroc David: „Nu mă voi teme de mii de noroade, carele împrejur mă împresoară.” (Ps 3, 6) „Spre Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme ce va face mie omul.” (Ps 55, 12)

El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovniceşte. El nu trăieşte pentru pământ şi pentru desfătările sale păcătoase, ci pentru cer şi pentru veşnicele lui bucurii duhovniceşti.

Toţi sfinţii mucenici şi oameni bineplăcuţi Lui Dumnezeu s-au osebit printr-o astfel de râvnă pentru o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Mulţumită acesteia, au săvârșit nevoințele lor cele minunate, care și astăzi stârnesc uimire. Din râvnă după Dumnezeu, părintele loan din Kronstadt dormea adeseori numai trei - patru ceasuri pe noapte, ducea o înaltă viață duhovnicească şi era întotdeauna gata, plin de jertfă, să îşi dea şi ultimele sale puteri în slujba fraţilor celor mici ai lui Hristos.

 Sursa: ”Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox” - Arhimandritul Serafim Alexiev