De noi depinde să fim buni

Sfinţii Părinţi spun că trebuie să căutăm ca fiecare lucrare, gând şi muncă a noastră, totul să izvorască din inimă, căci cu inima simţim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăşte din inimă atunci ajungem la concentrarea tuturor puterilor minţii în inimă.

 

Când ne rugăm facem aceasta din inimă, căci Domnul este Domnul inimii. El este centru vieţii fiecărei fiinţe vii. El este sprijinitorul vieţii şi nu trebuie să-L căutăm alt undeva. El se află aici şi aşteaptă să-L primim, şi să credem în El. Noi avem puţină credinţă şi încredere în Domnul. Când vom avea atâta încredere în El cât avem în prietenii noştri, când îi rugăm să facă ceva pentru noi, când vom avea atâta încredere, nici noi şi nici ţara noastră nu va mai suferi atâta.

Haosul gândurilor din noi vine din gândurile noastre. Noi suntem cei care pricinuim lipsa de armonie a gândurilor, iar dacă politicienii noştri ar fi toţi într-un cuget nu am mai fi în starea aceasta. Suntem conştienţi că în noi se află o energie şi o viaţă dumnezeiască. Fiecare persoană ca energie dumnezeiască, când se uneşte cu celelalte creează o putere uriaşă, iar duşmanul fuge de aceasta, căci în ea sălăşluieşte armonia, iar în el dezbinarea.

Noi suntem ființe dăruite de Dumnezeu, dar nu știm să trăim cum se cuvine și facem iad și în noi, și în jurul nostru.

Vlădica Nicolae istorisea cum un preot cerea mereu să fie mutat într-alt loc. Vlădica a răspuns astfel cererii sale: “Părinte, cu dragă inimă te-aş schimba unde doreşti, dacă nu te-ai strămuta tu singur acolo” şi a adăugat: “Nici măcar diavolul nu poate face atât rău omului cât îşi face el singur”.

Dumnezeu ne-a dăruit totul, de noi depinde să fim buni. Dacă purtăm grija însuşirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pace şi pocăinţă. De ce Domnul porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atâta vreme cât ţinem în noi gândul la vătămarea pe care ne-au pricinuit-o vrăjmaşii, prietenii, rudele, apropiaţii noştri, nu avem pace şi linişte, trăim într-o stare de iad. Trebuie să ne slobozim de acest rău, să-l izgonim ca şi cum n-ar fi nimic, să iertăm totul. Tocmai de aceea, părinţii trebuie să îndure multe în viaţă şi în familie cu copiii.

”Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața”, Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

“Milostenia îi este foarte plăcută lui Dumnezeu”

- Părinte Sofian, ţara noastră este foarte săracă şi cu mulţi oameni ajunşi în pragul deznădejdii din pricina lipsurilor materiale. Cum să reziste ei prin credinţă la astfel de încercări?

- Cel care nu are ce mânca să aibă încredere în Dumnezeu, pentru că înainte de a ne ajuta oamenii, ne ajută Dumnezeu. Şi, dacă poate, să se roage cu toată încrederea. Nu-l lasă Dumnezeu! Îi deschide inima unui bogătaş care-l ajută. Cunosc un asemenea om, care lucra la noi odată, pe când restauram biserica mare. Era un om obişnuit, dar avea mare încredere în Dumnezeu. Nu amâna niciodată timpul de rugăciune şi avea programul lui, pe lângă alte ocupaţii legate de familie. Ei bine, omul acesta, când ajungea să aibă lipsuri, se ruga la Dumnezeu. Dar nu erau lipsuri din cauza lenii. Se ruga şi atunci îi venea ajutorul. Pare incredibil pentru multă lume, dar aşa se întâmpla. Cine ştie cum, venea la el câte un om şi-i spunea – “Măi Gheorghe, n-ai nevoie de nişte pâine? Sau de nişte alimente sau chiar de carne?”. Ei bine, oameni ca el sunt nişte rarităţi… Ştiu că omul, când n-are ceva, în loc să se roage, înjură! Îl înjură pe Dumnezeu, în primul rând, că nu îl ajută, şi pe urmă îi înjură pe cei din jurul lui. Apoi se bate cu soţia…

Bogătaşii nu prea stau de vorbă cu cei ca mine, evită să stea de vorbă cu un popă. Dacă ar vorbi cu mine, i-aş sfătui să nu se gândească numai la ei, că mai sunt şi alţii pe lume, oameni săraci, pe care trebuie să îi ajuţi, iar ei pot. În loc să pună banii la bancă, să ajute câţiva săraci. Adeseori aceşti oameni, care au bani, nu ştiu ce să se mai facă cu ei. Ar trebui să intre şi ei în situaţia omului sărac, care n-are niciun fel de mijloc de a se salva de necazuri, şi atunci îşi va da seama că celălalt, aproapele lor mai sărac, are cu adevărat nevoie de ei. Sfântul Antim era foarte convins că milostenia este foarte plăcută lui Dumnezeu. În viaţa duhovnicească ai aceste două virtuţi: rugăciunea curată – care implică efortul de a te curăţi şi a te apropia de Dumnezeu – şi milostenia. Ultima virtute îi este foarte plăcută lui Dumnezeu.

După cum ştim, la Judecata din Urmă, Mântuitorul ne va spune: “Am fost flămând, am fost însetat, am fost bolnav, am fost strein, am fost în închisoare…”. Iar noi îi vom spune: “Doamne, când? Dacă Te ştiam aşa, Te-am fi ajutat!”. Iar el ne va răspunde: “Întrucât nu i-aţi ajutat pe cei mai mici fraţi ai Mei, pe semenii voştri, pe Mine nu M-aţi ajutat”. Aşa încât, să nu uităm milostenia şi rugăciunea curată. Sunt cele mai bune fapte, fapte apropiate şi plăcute lui Dumnezeu. Sunt lucruri pe care le poate face fiecare dintre noi, dar pentru asta trebuie un efort şi o convingere. Biserica face ce poate să facă, cu nişte oameni care fug de ea şi fug de Dumnezeu. Nu-i poate prinde cu arcanu’, să-i oblige să facă ceea ce vrea Dumnezeu. Asta e libertatea omului. Îngerii buni de pildă nu pot greşi. Aşa i-a lăsat Dumnezeu după căderea lui Lucifer. Unii au căzut şi nu se pot îndrepta. Diavolii râd de mântuire în hohote; n-au nevoie de ea! N-au nevoie nici de Dumnezeu. Omul a rămas singura fiinţa care îşi alege singură locul în veşnicie. Omul, prin libertatea lui, poate adera la bine sau la rău. De aceea e pus într-o grea încurcătură. Trebuie să alegi, să judeci bine, ca să alegi ce este bun cu adevărat. Asta depinde de tine.

Părintele Sofian Boghiu

Maranatha

Ceea ce deosebeşte creştinismul de orice altă formă de credinţă religioasă este această certitudine că Dumnezeu vine la noi, că Dumnezeu este mereu prezent.

" Religiile" presupun o căutare a transcendentului din partea sufletului, o mişcare interioară a acestuia către o realitate care se afla dincolo de existenţa şi experienţa obişnuită.

Prin Hristos şi prin Duhul Sfânt, Dumnezeu vine la noi tocmai în obişnuinţa şi rutina noastră de zi cu zi. El participa la luptele noastre, la bucuriile noastre, la suferinţele noastre, şi la moartea noastră.

Acest Dumnezeu spre deosebire de alţi dumnezei sau zeii ai altor religii, este prezent şi lucrează în interiorul lumii noastre, inclusiv în cele mai intime detalii ale vieţii noastre.

Redacţia Jurnal Spiritual

Grivei

E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nicio pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o; în nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!

Însă vremea trece;  viaţa, cu ea. Şi-acuma îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câni, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala.

Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câne care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.

Şi toţi ai casei cari treceau pe lângă el îl blestemau. Toţi. Urletele lui le turbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i făcea să tresară speriaţi în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că prevesteşte moartea cuiva. .El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blânzi, şterşi de boală, îi urmărea până ce se făceau nevăzuţi.

Înţelegea şi aştepta să-i vie ceasul.

Într-o dimineaţă şi-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ţinând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă.

O jale adâncă pentru stăpânul pe care-1 văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă şi, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî şi, când ajunse, îi linse picioarele, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, încolăcit, aşteptă. Aşteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii.

Şi astăzi simţi că nu mai are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de cari n-ar fi vrut niciodată să se despartă, subt privirile cari nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. Îşi adună toate puterile, apoi, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărta cât putu mai repede, ieşi din curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi tufiş şi, acolo, între crengile cari îi ascundeau vederea, îşi făcu culcuşul. Şi aşteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Şi încă unul, cel de pe urmă. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urlă, ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun.

Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câne care-l chema din depărtări.

 

Emil Gârleanu