În adâncurile fiecărei fiinţe umane există o nepotolită sete
după Dumnezeu. Aceasta este o forţă interioară, o dorinţă sau o năzuinţă
sfântă, care ne scoate din starea de apatie a vieţii noastre cotidiene şi ne
poate înălţa până la un nivel dureros dar sublim al existenţei, marcat în egală
măsură de tristeţe dar şi de bucurie.
Tristeţe, deoarece ştim foarte bine că dorinţa noastră nu va
fi niciodată pe deplin satisfăcută în decursul acestei vieţi, că obiectul ei ne
va rămâne mereu de neatins. Cu toate acestea, este o "tristeţe plină de
bucurie", întrucât obiectul după
care tânjim se descoperă a fi o Persoană: Cel care ne aduce la fiinţă, ne
invită să-I căutăm chipul şi ne cuprinde în îmbrăţişarea Sa, revărsându-şi
neîncetat asupra noastră îndurarea, mila şi dragostea.
Tragedia vieţii noastre constă în tentaţia permanentă de a-l
pierde din vedere pe Dumnezeu şi a ne dori ceva inferior Lui.
La fel ca israeliţii din vechime, noi comitem în mod repetat
actul trădător al adulterului, fiindcă "Îl înşelăm cu alţi dumnezei".
Dorinţa însăşi se perverteşte, fiind transformată într-un
imbold lăuntric pentru ceva care va putea mai degrabă să satisfacă pasiunile
corupte decât să hrănească sufletul înfometat.
O stranie şi puternică nelinişte ne îndeamnă să căutăm
dincolo de viaţa noastră cotidiană şi de experienţa noastră nemijlocită, pentru
a afla câteva raţiuni cu însemnătate şi finalitate absolută.
Câtă vreme acea nelinişte nu poartă un nume şi nu are o
finalitate limpede, bâjbâim şi ne împleticim prin viaţă, căutând cu disperare
ceva care să ne ofere satisfacţie, sau măcar ceva care să ne potolească dorinţa
chinuitoare care ne devorează.
Neştiind că motorul din spatele acelei dorinţe este dorul de
Dumnezeu, ne cheltuim timpul şi ne risipim energia alergând după vise deşarte
şi idoli la modă.
Dar visele rămân simple fantezii, iar idolii alcătuiţi din
ţărână, se prefac în praf şi pulbere.
Articol editat de Jurnal Spiritual
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu