Fecioria sufletului românesc

Când mă gândesc și contemplu sufletul nostru românesc - căci nu doar oamenii luați separați au suflet, ci și națiile și popoarele - la ce are acest neam, aparte și frumos dăruit în sinea sa de Dumnezeu, îmi vine în minte gândul feciorelnicului.

Și dintre calitățile și darurile sale specifice, asupra acesteia doresc să vă invit să zabovim rodnic, împreună, câteva momente în cele ce urmează.

Iar ca prim solist, nu voi invita un filosof, chiar dacă unii dintre ei au scris pagini admirabile despre sufletul nostru, despre  ‘'spațiul mioritic'’ ori depsre ‘sentimentul românesc al ființei’, nici muzica tradițională ori cea cultă – nici n-aș avea cum într-un jurnal, și nici imagini cu natura de aici, care în preajma mănăstirilor nu doar că își păstrează puritatea arhetipală, împărtășindu-se din același izvor neîntinat al fecioriei sufletului românesc,  dar se sacralizează totodată: devenind “Grădina Maicii Domnului”, prefigurare a Raiului.

Ci am să las vocea unui simplu ciobanaș de pe la noi: Dumitru - după numele său; și versurile trimise iubitei sale.

Dumitru, la școală n-a urmat mai mult de patru clase, căci de mic s-a apucat de oierit, de voie de nevoie. Și asta a făcut toată viața. Chiar dacă pe tot timpul transhumanțelor sale lasă plin de dor și cu griji un suflet de femeie acasă; iar atunci când se întoarce nu găseste niciodată cuvintele să o aline și să-i spună cât o îndrăgește.

Se face însă, ca la un moment dat și într-un anume context, cuvântul n-a mai răbdat și s-a rostit pe sine prin câteva versuri pe care Dumitru le-a scris soției sale ca să-și spună iubirea și dorul și să-si explice firea și năravurile sale de păstor.

            Versurile acestea mie îmi par că își au ca sursă și emană acea trăire feciorelnică propie sufletului românesc.

( Desigur, îmi dau seama că pentru lumea noastră select dodecafonică şi direct cacofonică, ceea ce spun, poate, frizează nu doar ridicolul cât mai ales inutilul; totuşi un unic spirit - ce a păstrat curajul şi discernerea - s-ar putea să găsească o virtute şi un sâmbure filocalic, o potenţială cale anamnetică; pentru el scriu, nu pentru gregarieni şi umeraşe ambulante.)

Și în loc să mă ingrijorez că prin ceea ce mi-am propus voi părea anacronic, cred dimpotrivă în actualitatea acestei virtuți spirituale - trăire neprihănită ce încă tresaltă în noi, al carei dor și izvor doresc să le retrezesc în sufletul tău și al meu deopotrivă! Ca pe ceva care să ne ajute să ne regăsim și să calcăm în chip frumos pământul. Ca pe ceva de mare preț care ne poate trezi sufletul interzis!

                Departe de a fi stinse lumini ale unor vremuri defuncte, aceste versuri au ieșit la iveală, ca un palimpsest, ori ca o frescă încăpățânată ce nu vrea să moară, prin câţiva adolescenți strânși în jurul unui cenaclu nemţean de litere şi arte, care, mai mult sau mai puțin întâmplător, și-au descoperit rădăcinile.

     Să-l lăsăm așadar pe baciul Dumitru Chiuaru să ne poarte prin acest frumos feciorelnic și să vedem, fiecare, cum și în ce măsură se trezesc și rezonează în noi sensibilități și virtuți uitate.

“Timpul trece repede

Zilele se risipesc

Eu mai scriu o amintire

Căci nu știu cât mai trăiesc.

Trist e cucul prin pădure

Când cântă și nu s-aude,

Dar mai trist e militarul

Când scrie și nu-i răspunde.

Dacă vântul dimineața

Pe fața ta va sulfa

Lasă-l ca să te sărute

Că-i trimis din partea mea.

N-am cerneală, nici hârtie

Nici cuvinte n-am a scrie

Cât e viața de amară

Când porți haină militară.

Te iubesc la nebunie

Și te rog să-mi spui și mie

Ce mai faci, ce mai gândești

Și dacă mă mai iubești.

Totul trece-n lumea asta

Ca și roua de pe flori.

Amintirea mea rămâne

Ca ceva nemuritor.

Amintirea nu se scrie

Să rămână pe hârtie

Ci pe-o inimă de fată

Ce n-o uită niciodată.

Te iubesc din ziua care

Cunoștiință am facut

Si te voi iubi întruna

Până voi intra în mormânt.

Nu găsesc în lumea asta

Ori și unde aș umbla

Ochi frumoși, guriță dulce

Ca la tine, draga mea.

De la prima cunoștiință

Când pe tine te-am văzut

Mi-ai căzut la inimioară

Și nu pot să te mai uit.

După cum micuța floare

Se învârte după soare

Tot așa inima-n mine

Se rotește după tine.

De la mine pân’ la tine

Numai doruri și suspine

Eu le sufăr ne-ncetat

Pentr-un dulce sărutat.

Dacă ai fi mai mititică

Ti-aș trimite-o floricică

Dar așa ești fată mare

Și-ti trimit o sărutare.

Trandafir și peliniță

Te sărut dragă fetiță

Te iubesc și te sărut

Niciodată nu te uit.

Aseară când m-am culcat

Eu pe tine te-am visat

În brațe că te strângeam

Și mereu te sărutam.

Stau în armă rezemat

Mă gândesc la mândra-n sat

La cum ea s-a măritat

Și pe mine m-a uitat.

De-aș trăi sute de ani

N-aș iubi fată cu bani

Aș iubi una săracă

Numai ochilor să placă.

Ți-as spune că te iubesc

Dar nu știu cum să o fac

Mereu când te întâlnesc

Sunt fericit și tac.

Te-am visat fetiță-n zori

Culegând pe coastă flori

Când eu ți-am cerut o floare

Tu mi-ai dat o sărutare.

Mandro m-am îndepărtat

Și de tine și de sat

Dar să nu fii supărată

De mine nu ești uitată.

Ca o floare trecătoare

Graniceru-I pe pământ

Astăzi știe că trăiește

Mâine zace în mormânt.

Poți să rupi această filă

Eu nu pot să te opresc

Dar te rog să-ți fie milă

De cuvântul te iubesc.

Privind luna argintie

Sus pe cerul înstelat

Și gândindu-mă la tine

Multe lacrimi am vărsat.

Nu ți-am scris aceste rânduri

Ca să-ți spun că sunt poet

Dar ca să-ti aduci aminte

Cu cine te-ai strâns la piept.

Răscolind aceste rânduri

Vei ajunge la sfârșit

Vei găsi o amintire

Al meu nume iscălit.

Peste munți, peste câmpii

Sunt numai case pustii

Numai una nu-I pustie

Șade-un grănicer și scrie.

Aș dori să fiu o floare

Ca să cresc la ușa ta

Dimineața la sculare

Să-ți sărut gurița ta.

Nu fi mandro supărată

C-am plecat eu în armată

Și dacă mo-I libera

Tot pe tine te-oi lua.

Când mă uit seara la lună

Ca să-l văd pe Dumnezeu

Mi se pare printre stele

Chipul dragălaș al tău.

Mă găsesc într-o grădină

Ștergând arma de rugină.

Ștergeam arma și plângeam

Și la tine mă gândeam.

Citește scrisoarea bine

Și gândește-te la mine

Căci și eu când o scriam

Tot la tine mă gândeam.

Cu aceste dulci cuvinte

Voi închide plicul meu

Și cu mare nerăbdare

Eu aștept răspunsul tău.

Mă gândesc la tine dragă

Și la timpul din trecut

Căci atunci la despărțire

Am uitat să te sărut.

Când o fi să mor odată

Tu să vii la cimitir

Lângă crucea mea cea dragă

Să-mi sădești un trandafir.

Pentru toți luna răsare

Și soarele dimineața

Pentru mine doar răsare

Când primesc câte-o scrisoare.

Când era viața mai dulce

Și trăiam mai fericit

M-a luat țara în armată

De tine m-a despărțit.

Când stai seara la lună

Și te rogi la Dumnezeu

Roagă-te și pentru mine

Să mă liberez și eu.

Când ți-o fi mai dor de mine

Să te uiți seara pe cer

Atunci stelele îți vor spune

Viața mea de grănicer.

Peste anii ce vor trece

Vor zbura hoinare gânduri

Peste cinci sau peste zece

Vei citi aceste rânduri

Și-ntr-o blândă înserare

Deslușindu-le pe toate

Îți vei pune întrebarea

Unde-i fata aceea care

Mă iubește ca pe-un frate.

Sărace cărările mele

A crescut iarba pe ele

A crescut și s-a uscat

Eu concediu n-am luat.

  

                Multumesc Andei Tudor, inițiatoarea Cenaclului pentru faptul de a-mi fi pus la dispoziție aceste versuri pentru publicare;  versuri pe care m-am gândit că redate așa, cu naivitățile lor ortografice și prozodice, vor păstra mai bine suflul ce le-a inspirat.

                                                                                                                                                ( articol editat de Ovidiu Jumanca)