Doina Fodor Lavric

Unde se spun poveşti în casă, acolo-i Dumnezeu

Unde se spun poveşti în casă, acolo-i Dumnezeu

Povestitorul este cel care duce pe umerii lui, toata viata, un har primit de sus. Nu e usor sa te opresti din drum, sa-i privesti pe toti oamenii care vin sa te asculte în ochi, cu seriozitate si sa-i atingi cu vorbele tale. Daca Dumnezeu Îti harazeste întâlnirea cu un povestitor e semn ca ai facut macar o fapta buna în viata ta.

Ne-am trezit într-o buna zi ca ne stim, ne cunoastem, suntem prietene, functionam pe aceeasi lungime de unda. O ascultasem cântând la cobza si ma întrebam cine este aceasta femeie de o blândete iesita din comun, care glasuieste într-o limba de o dulceata nemaivazuta. Apoi am aflat. Se numea Doina Fodor Lavric, era din Lisna, la jumatatea distantei dintre Dorohoi si Darabani. Venise la Bucuresti îndemnata de Grigore Lese, pentru ca muzica pe care o cânta si povestile pe care le poarta cu sine se cereau împartasite. Cu rabdare îndelunga, Doina Fodor Lavric a cules texte, povesti, cântece, le-a daruit din fiinta sa slefuindu-le si au ajuns la stralucirea unui album numit„Poveste din Bucovina”. Discul are o fraza generica, oarecum prevestitoare pentru cel care alege sa-l asculte: “Unde se spun povesti în casa, acolo-i Dumnezeu”. Doina Fodor Lavric a cules multe povesti de la oameni, batând satele, mai ales cât a fost profesoara de limba româna, vreme de 27 de ani, facând naveta de la Suceava, în satele din jur, mergând uneori pe jos, cale lunga. A învatat sa cânte la cobza, de la un cobzar batrân, Nicolae Pasni­cut. Nu întâmplator, viata a ales ca destinul sau sa se împleteasca frumos cu al maestrului Virgiliu Parghel, purtator de povesti la rândul sau. Discutia cu Doina Fodor Lavric a luminat colturile sufletului meu aidoma bunicii mele (nascuta în Bucovina) care mereu ma linistea, spunându-mi ca totul va fi bine. În ceea ce ma priveste, întâlnirea cu Doina a fost semnul ca am facut ceva bun în aceasta viata si am fost rasplatita.

Te-am cunoscut de curând, într-un context care m-a impresionat. Ce este pentru tine credinta, Doina?

Toata via?a am tot facut planuri, m-am zbatut, m-am încrâncenat, am cazut, m-am ridicat ?i iar am luat-o de la capat, de nenumarate ori… ?i nu ma refer la lucrul în sine, realizat cu rabdare, cizelat cu migala, dus la capat cu efort, cu îndaratnicie – rareori mi-a ie?it ceva din prima, ma gândesc la momentele când credeam ca eu sunt marele arhitect al vie?ii mele, ca pot hotarî, stapâni, preveni ceea ce mi se întâmpla mie ori alor mei… Am descoperit destul de târziu ca mult mai eficient este sa te a?ezi, calm, pe firul apei : Da-mi, Doamne, ce-i vrea Tu, ca poate eu nu ?tiu ce-?i cer… Credin?a… a venit spre mine treptat ?i amestecata cu un fel de rânduiala magica, povestitoare, pe care am ?i vazut-o înfaptuindu-se sub ochii mei : Nu po?i face luni ce faci Duminica ?i nici în mai ce faci in septembrie… Rostul limpeze?te zilele omului… Masa s-o pui sub icoana, la rasarit. S-o acoperi cu-n ?tergar alb ?i pe ea sa pui pâine ?i sare, sa nu steie goala. Carafa de?arta pe masa sa nu pui, ca nu-i a bine. Când te-a?ezi la masa, î?i speli mâinile ?i-?i faci Sfânta Cruce, ?i când te pui la masa, ?i când te scoli! Când î?i intra cineva în casa ?i tu manânci, îl pui la masa, chiar daca el î?i spune: – Ospata?i sanato?i, ca noi am ospatat! Îi pui dinainte sa manânce ?i gata. Sa fii cumpatat la masa, sa nu manânci mult, ca-i pacat! Fata mare daca e?ti, sa nu manânci mult, ca-?i manânci norocul ?i te mari?i greu! Duminica ?i-n zilele de sarbatoare sa nu manânci nimica pâna-n amiaza, ca sluje?te popa în biserica… Sa nu te prinda Joia Mare cu stativele-n casa ori cu caierul neispravit… La rascruce se-ntâmpla cele mai mari nenorociri, pradaciuni ?i omoruri. Daca oamenii nu-s cu prevedere ?i nu ridica troi?e ?i rugi lui Dumnezeu, diavolul pune stapânire pe ele ?i face hanuri ?i crâ?me. ?i-atuncea rascrucea-i a lui!… O sama de lucruri îs oprite : sa nu dracui pamântul , ca-n el îi intra, când ?i-a veni sfâr?itul. Cine sparge hotarele ?i ia pamânt de la altul , îi mare pacat! Pe lumea cealalta a duce-n spinare pamântul luat cu de-a hapca… Sâmbata, bunica pregatea ceva copt pentru ca, a doua zi, Duminica, sa duca la biserica, se îmbracau frumos, ?i ea, ?i bunicul… Înaintea Postului Mare, fierbea toate vasele cu le?ie, toata bucataria, inclusiv clan?a u?ii erau bine spalate, cura?ate… Cu ea am fost, în copilarie, la spovedit, la împarta?it… Ea m-a înva?at Înger, îngera?ul meu, Tatal nostru…

Imagine din spectacolul Poveste din Bucovina cu Doina Fodor Lavric ?i actorii Ana Pepine, Paul Cimpoieru; foto – Valentin Moscaliuc
Si astazi, care e cea mai frumoasa rugaciune pe care o por?i în sufletul tau?

Cea mai frumoasa, pe care mi-o amintesc eu, este o rugaciune de invocare, de binecuvântare pe care cel mai vârstnic om din casa o spune la începutul mesei de sarbatoare : Cruce-n casa, cruce-n masa,/ Cruce-n patru col?uri din casa,/ Maica Sfânta la fereastra,/ Dumnezeu cu noi la masa, / Amin! Între timp, mai bine-zis, în ultimul timp, am aflat altele, o mul?ime, cartea religioasa nu mai e prohibita, multe rugaciuni circula pe internet, pe câteva le-am transcris pe coli scumpe de desen, Virgil a desenat chipul Sfântului Efrem Sirul, au ie?it câteva minunate colaje pe care le-am daruit prietenilor înaintea Sfintelor Sarbatori. Cel mai des, spun Tatal nostru… Aveam 5 ani (în 1960) ?i mergeam în fiecare zi cu mama la ?coala. Mama era înva?atoare ?i avea în anul acela clasa I. Într-o zi, în timpul recrea?iei, am luat-o, în mare secret, pe o eleva dintr-a VII-a ( tatal meu, Vasile Fodor, avea ore la cei mari), am mers cu ea în spatele ?colii ?i i-am spus ca ?tiu o poezie frumoasa, dar o rog sa fie secretul nostru pentru ca bunica m-a avertizat sa n-o spun la ?coala… ?i i-am „recitat” Tatal nostru! Mama, biata, fusese exmatriculata în clasa a X-a de liceu pentru ca bunicul era „chiabur”. A reu?it sa se reînscrie la ?coala Pedagogica din Cernau?i mutata temporar la Gura Humorului. La finalul celor patru ani, iscusin?a directoarei Mihala?, pe care mama toata via?a a pomenit-o, a strecurat-o printre ceila?i colegi care-?i dadeau examenul de absolvire. A fost repartizata în cel mai de nord punct al ?arii, ramasese fiica unui du?man al poporului… Asta era ?coala, cu Dumnezeu izgonit dintre noi… Acasa erau pove?tile bunicii cu Dumnezeu plimbându-se prin sat ?i probând bunatatea ?i marinimia oamenilor cerându-le adapost ?i ceva de mâncare. De fapt, nu erau pove?ti, ci povestiri, pentru ca bunica mea credea în ele cu toata fiin?a ei! Odata, Dumnezeu a botezat copilul unuia din sat ?i l-a chemat apoi ?i pe cumatru-sau pâna la El, în cer. Si, uitându-se omul prin podele, vede pe unul furând de la o vadana ?i repede ia tunul ?i-l trasne?te! – Ce-ai facut, întreaba Dumnezeu? – D-apoi, ca nu m-am putut rabda… – Da eu câte vad ?i rabd, îi zice Dumnezeu… Pove?tile acestea eu le-am întâlnit mai apoi în culegerile facute de al?ii (Tudor Pamfile, Elena Niculi?a-Voronca, Simion Florea Marian, Antoaneta Oltean) ?i de mine, o via?a de om, peste 30 de ani, de la lele Ghen?a, lele Dafina, lele Domnica Piersic… am un depozit impresionant ?i le folosesc acum în spectacole, unde povestesc ?i cânt… Dupa ce Dumnezeu o rânduit la toate felurile de vieta?i rosturile ce avea sa le aiba în lume, o venit ?i pamântul la rând ?i Dumnezeu i-o spus a?a -Tu, pamântule, sa faci bine sa hrane?ti cu ierburile tale mirositoare ?i cu pomii tai roditori toate vieta?ile, toate dobitoacele ?i pe to?i oamenii! Când o auzit pamântul aiasta porunca Dumnezeiasca, s-o cutremurat de spaima ?i fa?a lui neteda ca-n palma s-o facut toata numai mun?i ?i vai! – Doamne, o-nceput a se tângui pamântul, ma prind sa hranesc toate dobitoacele lumii, dar nu ma prind sa hranesc pe om! Ca omul, rânduit de tine stapân peste toate cele, n-a mai vrea sa ma lucreze, n-a mai vrea sa ma grijeasca, a a?tepta sa-i dau eu de-a gata totul, mura-n gura!

Da, Dumnezeu e mai îngaduitor decât suntem noi, oamenii, unii cu al?ii. Este toleran?a masura în?elepciunii?

Toleran?a e un concept care con?ine în el o mare cantitate de agresivitate. A tolera însemna a îngadui un lucru nepermis, a trece cu vederea, a admite, a suporta… Adica eu te suport pe tine care stai aici, lânga mine, dar n-ai acest drept… ?i de aici tot felul de rasisme, na?ionalisme… Mi-am mai amintit o poveste… Sa va spun eu cum pornesc razboaiele. Cutare împarat îi lacom ca un lup. Are pamânturi, dar vrea sa mai aiba. Cauta nod în papura vecinului, porne?te cu oaste multa, porunce?te sa se faca slujbe în biserici, ca sa-i ajute Dumnezeu – ca ?i cum L-ar lua ?i pe El parta? la ho?ie – , face poduri peste ape, pune tunuri pe deal ca sa urle, ucide-n dreapta ?i-n stânga, ca sa pazeasca, pasamite, ne?tirbita, cinstea ?arii… ?i zic: unde-s în?elep?ii cu inima curata, sa puie capat trufiilor omene?ti? În ceea ce prive?te în?elepciunea… hai sa nu vorbesc de în?elepciunea altora, ci despre neîn?elepciunea mea… Seara, când ma a?ez în pat, înainte de a închide ochii, îmi vin în minte o gramada de ac?iuni, fapte, gânduri neîn?elepte de peste zi… ?i diminea?a… o iau de la capat…

Loreta Popa

Tags: Dumnezeu