Râvna de a fi bineplăcuţi Lui Dumnezeu...

Adevăratul creştin este neînfricat. El ştie că Dumnezeu, Ajutorul şi Ocrotitorul Său, este Atotputernic. El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovniceşte. El nu trăieşte pentru pământ şi pentru desfătările sale păcătoase, ci pentru cer şi pentru veşnicele lui bucurii duhovniceşti.

Un temei al vieţii duhovniceşti este râvna de a fi bineplăcuţi Lui Dumnezeu. Această râvnă este miezul vieţii duhovniceşti. Acolo unde este lipsă de râvnă spre a bineplăcea Lui Dumnezeu, acolo nu este viaţă duhovnicească. Pentru aceasta, cea dintâi grijă a credinciosului ce doreşte să înainteze în viața duhovnicească sau, dacă nu duce o astfel de viaţă, să pună din acea clipă început bun adevăratei vieţi după Dumnezeu, este de a aprinde această râvnă în inima sa.

Dar ce fel de râvnă pentru o viaţă bineplăcută Lui Dumnezeu putem avea în condiţiile noastre grele de viaţă?, vor întreba unii. Ei îşi îndreptăţesc râvna lor slabă prin împrejurările grele de viaţă. Dar oare aceasta să fie pricina? Oare ţine râvna de împrejurări prielnice? Cum putem atunci lămuri că râvna cea mai mare - râvna Apostolilor - s-a vădit în cele mai grele situaţii, în necazuri, în prigoane şi chinuri (II Cor4, 8-9).

Râvna ţine de credinţa, nădejdea şi dragostea de Dumnezeu şi nu de împrejurările exterioare ale vieţii. Dacă nevolnică îţi este credinţa, palidă îţi este şi dragostea. De-ţi lipseşte nădejdea, slabă îţi este şi râvna. Puţina râvnă este precum o flacără mică, pe care vânturile potrivnice ale vieţii cu uşurinţă o pot stinge. Iar râvna tare este precum focul puternic, pe care vânturile nu numai că nu sting, ba chiar mai mult îl înteţesc.

Un adevărat credincios creştin nu se tulbură din pricina furtunilor vieţii. Prin râvnă, el goneşte departe de sine toată frica si necredinţa, şi îşi mărturișeşte cu îndrăzneală credinţa în Dumnezeu, luând aminte că „celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi (...) partea lor în iazerul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă.” (Apoc 21, 8)

Adevăratul creştin este neînfricat. El ştie că Dumnezeu, Ajutorul şi Ocrotitorul Său, este Atotputernic, şi pentru aceasta grăieşte împreună cu Sfântul Proroc David: „Nu mă voi teme de mii de noroade, carele împrejur mă împresoară.” (Ps 3, 6) „Spre Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme ce va face mie omul.” (Ps 55, 12)

El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovniceşte. El nu trăieşte pentru pământ şi pentru desfătările sale păcătoase, ci pentru cer şi pentru veşnicele lui bucurii duhovniceşti.

Toţi sfinţii mucenici şi oameni bineplăcuţi Lui Dumnezeu s-au osebit printr-o astfel de râvnă pentru o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Mulţumită acesteia, au săvârșit nevoințele lor cele minunate, care și astăzi stârnesc uimire. Din râvnă după Dumnezeu, părintele loan din Kronstadt dormea adeseori numai trei - patru ceasuri pe noapte, ducea o înaltă viață duhovnicească şi era întotdeauna gata, plin de jertfă, să îşi dea şi ultimele sale puteri în slujba fraţilor celor mici ai lui Hristos.

 Sursa: ”Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox” - Arhimandritul Serafim Alexiev

 

 

Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura.

Bucuria n-a creat-o creştinismul; bucuria o susţine creştinismul. Bucuria este o capacitate a omului, o însuşire a omului, ţine de structura omului, ţine de fiinţa omului, aşa cum a creat-o Dumnezeu. Omul, aşa cum l-a creat Dumnezeu, a fost destinat să se bucure. Relatările din cartea Facerii, prima carte a lui Moise şi prima carte a Scripturii, spun că omul după ce a fost creat de Dumnezeu a fost aşezat într-o grădină, grădina Edenului, grădina raiului, raiul de pe pământ.

Am citit de curând, s-au mai bine zis m-am oprit cu mai multă atenţie asupra unei poezii scrise de Vasile Militaru, cu titlul „Țara mea, Țara noastră, Raiul de pe Pământ”. Este o frumoasă prezentare a tot ce este pozitiv, a tot ce este frumos în ţara noastră; prezintă florile, pomii, livezile, fânaţurile înflorite, seninul, munţii, apele, izvoarele. Toate acestea formează un cadru pentru a ne simţi bine în lumea aceasta.

Este de fapt ceea ce vrea Dumnezeu. Credinţa noastră este că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit şi omul poate să fie fericit, are condiţii să fie fericit iar când are şi împotriviri în lumea aceasta (necazuri, suferinţe), dacă are credinţă în Dumnezeu, dacă ţine seama de Dumnezeu, are mai multe posibilităţi de a-şi manifesta izbânda. Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei. Se spune, pe drept cuvânt, că religia creştină este o religie a bucuriei. Aşa este. Este o religie a iubirii şi este o religie a bucuriei. Bucuria şi iubirea se unesc foarte bine între ele în sensul că iubirea e fericitoare şi cuprinde în sine bucuria.

Cel mai bine se încadrează în iubire şi-şi revarsă iubirea omul la vârsta tinereţii. Tinerii sunt parcă mai capabili de iubire decât oamenii care au trecut de tinereţe şi decât oamenii care au ajuns către sfârşitul vieţii, deşi iubirea este o poruncă a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie la fel de activă la toate vârstele. Aşa că la tinereţe omul este mai propriu pentru iubire şi este mai propriu şi pentru bucurie. O tinereţe luminată-de credinţă este străbătută de gândurile la Dumnezeu, de simţirea prezenţei lui Dumnezeu, este o tinereţe senină, o tinereţe cu posibilităţi de bucurie pe care parcă nu le găsim aşa de prezente la celelalte vârste ale omului.

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura. ÎnSfânta Evanghelie de la Matei citim că dreptului Iosif i s-a spus că cel care avea să se nască din Preasfânta Fecioara Maria va mântui pe poporul său de păcate. De aceea „lui îi vei pune numele Iisus, pentru ca va mântui pe poporul său de păcate”. Şi mai departe se spune că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, că Fiul lui Dumnezeu avea să se nască din Preasfânta Fecioară şi avea să trăiască între oameni. Se împlineşte o prorocire a prorocului Isaia care zice că „fecioara va naşte fiu şi Îi vei pune numele lui Emanuel”, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. Deci bucuria trebuie să izvorască în special din credinţă, din convingerea, din conştiinţa că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu ne este aproape, că Dumnezeu ne este favorabil.

Tocmai aceasta vrea să ne înveţe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tocmai aceasta este ceea ce cuprinde propovăduirea Evangheliei (propovăduirea învăţăturii celei noi), Evanghelie însemnând Veste Bună, vestea cea bună a Mântuirii, vestea cea bună a venirii Mântuitorului, vestea cea bună a apropierii împărăţiei lui Dumnezeu, vestea cea bună a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu fiind cadrul bucuriei.

Extras din cartea „Pentru cealaltă vreme a vieții noastre” - Arhimandritul Teofil Părăian

Măcinişul Sfântului Nicolae

Sunt unii oameni în lumea noastră, pentru care viaţa e bună numai pentru bani şi plăceri. Aşa şi moralul din povestea noastră. Iscusit la morărit, dar lacom la bani şi avere şi tare nepăsător în ale credinţei. Se apucă să-şi construiască o moară mai mare, ca să poată face faţă clienţilor care se înmulţeau; şi cum nu avea răgaz în zilele de peste săptămână, el lucra şi duminica şi în zilele de sărbătoare. În timp ce clopotele sunau de Sf. Liturghie, el cioplea la lemne şi la piatră de săreau scântei, iar din când în când se mai răcorea din ulciorul cu vin.

- Mai lasă lucru, meştere, că azi e duminică şi e păcat , - îi zicea câte un creştin mai evlavios, care mergea la biserică.

- Ce păcat măi frate? zi ca toate zilele anului.

- Nu vii cu noi la biserică? îi zicea un altul care mergea să se închine.

- Duceţi-vă voi ăştia păcătoşi, de vă spălaţi păcatele, răspundea morarul în glumă.

- Vino la Sf. Liturghie meştere, că tare frumos ne cheamă clopotul.

- Hei, eu mă împărtăşesc şi acasă şi nu cu linguriţa ci cu ulciorul. Uite aşa! Şi mai bea o gură din ulcior.

Un alt credincios îl îndemna să asculte învăţătura dumnezeiască, dar el răspundea:

- Mi-ajunge şi aia omenească, voi învăţaţi-o pe aialaltă la care vă stă nasul sus spre RAI!

- Ai s-o păţeşti, că păcatul te trage la osândă, îl mai înfrunta  câte un bătrân.

- N-ai teamă moşule, că Dumnezeu nu-şi pune mintea cu mine, iar cu Scaraoschi nu stau rău. Aşa se petreceau lucrurile duminica şi sărbătoarea, până ce a ajuns să-şi termine mândreţea de moară.

- În sărbători s-a născut, în zi de sărbătoare o voi porni, le zicea el celor care veneau să-i privesc moara. Dar un creştin mai înţelept îi zicea că nu e bine să-l superi pe Dumnezeu şi sfinţii Săi, căci asta e curată nebunie.

- O să vedeţi în curând cum îmi voi porni moara mea tocmai în zi de sărbătoare, chiar de Sf. Nicolae, şi izbucni într-un hohot de râs batjocoritor.

Unul din săteni îi zise:

- Ăsta nu-i râs bun, meştere, Sf. Nicolae ţi-l poate întoarce în plâns.

- N-ai grijă, - zise morarul – veniţi mâine s-o vedeţi cum o pornesc.

Oamenii s-au retras pe la casele lor ducând vestea prin sat că morarul porneşte moara a doua zi – de Sf. Nicolae – când se va toca de Sf. Liturghie. Şi vestea s-a împlinit întocmai. Moara s-a pornit la timpul hotărât şi-a început să vâjâie  ca un balaur. Sătenii strânşi au rămas într-adevăr cu gurile căscate. Dar nu de vâjâitul morii, care se întrecea parcă şi cu toaca şi cu clopotele, ci cu primul măciniş al morii. Nu se măcina nici grâu, nici porumb, ci chiar trupul morarului nenorocit, pe care-l apucase o curea şi-l trântise între roţi, care-i sfărâmau oasele, iar el ţipa groaznic: Iartă-mă Sfinte Nicolae, dacă pedepsit trupul , miluieşte-mi sufletul să scape de roţile iadului .... roagă-te lui Dumnezeu pentru mine....roagă-te ...

Şi moara se opri singură abia când trupul moralului se făcuse numai bucăţele.

Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi cinsteşte-o. (Porunca a IV – a)

Extras din cartea „Istorioare morale – din înţelepciunea poporului român”