Nu ai cum să treci pe lângă Walter Ghicolescu fără ca privirea lui albastră să nu te oblige să te opreşti, să faci un popas. În clipa de răgaz pe care ai ales să o petreci cu el, te regăseşti şi înţelegi că de acum nu mai poţi fi la fel. Se dăruieşte cu atâta pasiune încât vocea lui te urmăreşte mult după ce spectacolul s-a încheiat, când eşti deja acasă, vrând să înţelegi ce anume te-a trezit.
Cred că acesta este harul lui Walter Ghicolescu, deloc un simplu purtător de chitară, deloc un simplu profesor de matematică, deloc un simplu om. Acela de a trezi înlăuntrul celui care-l ascultă o furtună, o chemare la viaţă. Poţi rosti cea mai fierbinte rugăciune prin cântecul lui, poţi lăsa lacrima să-ţi cadă fără să te mai fereşti de ochii curioşilor, poţi tresări când amintirile îţi sunt răscolite, împăcându-te cu trecutul, poţi să-ţi iubeşti mai mult părinţii şi poţi să te îndrăgosteşti.
Am admirat dintotdeauna la el dorinţa de autoperfecţionare, inspiraţia perpetuă, atentul echilibru la care tinde în spectacole. Preţuiesc creaţia sa caldă, căreia îi dă glas aşa cum numai el ştie. De la el am învăţat să-mi lărgesc buzunarele toamna ca să adun castane şi frunze, să mă împrietenesc cu drumul, să privesc cu umor anumite evenimente, să-mi ţin prietenii aproape şi să trag fotoliul din odaia în care căldura focului îmi înroşeşte obrajii mai aproape de fereastra de la care pot privi fulgii de nea alergând nebuni de dor să se aştearnă pe pământ.
Citeste tot articolul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu