Cei drepți sunt precum iazurile de munte, nu se tulbură chiar dacă sunt învinuiți pe nedrept

 

Negreșit, vi s-a întâmplat să vedeți cum cineva, apropiat al vostru, învinuit pe nedrept, se aprinde dintr-odată de mânie și începe să se apere pe sine cu înflăcărare, atacându-i înverșunat pe învinuitorii săi. Cel ce răspunde astfel se poate socoti pe sine creștin, poate chiar să dorească a duce o viață duhovnicească, dar încă nu s-a înălțat la acea treaptă a răbdării prin care se mântuiesc sufletele. /Lc. 21:19/ Îndreptățirea de sine năvalnică grăiește despre lipsa smereniei la acel om și despre prezența mândriei, a unor patimi puternice și a unor simțăminte neplăcute lui Dumnezeu, ce așteaptă numai un prilej din afară ca să izbucnească.

În pâraiele de munte sunt ochiuri de apă unde, pe fund, se găsește nisip curat, argintiu. Dacă zvârlim o piatră într-un astfel de loc, apa va rămâne limpede. Dar în câmpii există și bălți care par limpezi, pe al căror fund s-a depus mult mâl. De veți arunca o piatră într-o astfel de baltă, mult se va tulbura. Asemenea se întâmplă și cu oamenii. Cei drepți sunt precum iazurile de munte, nu se tulbură chiar dacă sunt învinuiți pe nedrept. Sufletul lor rămâne curat și liniștit atunci când piatra este aruncată asupra lor. Iar cei păcătoși sunt asemenea iazurilor părelnic limpezi, răspund mânios și își vădesc în felul acesta mocirla patimilor, așezată pe fundul sufletelor lor. Când sunt învinuiți în chip nedrept, drepții fie spun adevărul – că în împrejurarea aceea nu sunt vinovați, lucru prin care îi ajută pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării și al osândirii, sau, dacă nu sunt crezuți – tac și își pun nădejdea în Dumnezeu că îi va ocroti și îndreptăți.

Drepții nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor de vreun fel și nu caută să o apere cu toate mijloacele, și îngăduite și neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de aceea se și numesc drepți, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul celei omenești. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc și însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învățăturii lui Hristos despre fericiri. /Mt. 5:6/

Păcătoșii, dimpotrivă, necunoscători și călcători ai dreptății mari a lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a lor. De aceea, când sunt învinuiți, mai cu seamă atunci când este în chip neîntemeiat, ei ies furtunos și trufaș în apărarea dreptății lor.

Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul: „Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru răbdarea ta”. El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș fi fost vinovat, nu m-aş fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd, când văd că îmi sunt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit! Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!”. Un astfel de „iubitor de dreptate” este de fapt nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine.

Astfel de scene întâlnim destul de des în viață. Fiecare se îndreptățește pe sine. Fiecare își îndreptățește întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Și aproape nimeni nu înclină să se mustre pe sine. De unde izvorăște aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui început l-au pus strămoșii noștri în rai. După călcarea poruncii de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Ce ai făcut?”. Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!”. După aceea Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?” Ea i-a răspuns: „Nu eu, ci șarpele”. De atunci până astăzi se răspândește în lume îndreptățirea de sine, care caută vina numai în ceilalți.

În ciuda educației creștine, noi, de fapt, ne cufundăm în nepăsare duhovnicească și, de aceea, după cuvintele Sfântului Marcu Ascetul, „ducem război cu oamenii, război pentru ceva ce ne este vătămător, ca și cum ar fi ceva de folos”. Deprinzând duhovnicia adevărată, acest Sfânt Părinte vorbește despre trei stări în care se află mintea omenească: cea după fire, cea mai presus de fire și cea potrivnică firii. Atunci când mintea se află în starea ei firească, omul caută neîncetat vina în sine însuși și își spovedește smerit păcatele. Atunci când însă este o împrejurare împotriva firii, omul uită de dreptatea lui Dumnezeu și poartă război cu oamenii, precum cei ce ocărăsc pe nedrept. Iar atunci când mintea se ridică la o nouă stare, mai presus de fire, află în sine roadele Sfântului Duh, arătate de Apostol: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare ș.a.” /Gal. 5:22/

De-a lungul vieții se vorbește mult despre dreptate. Dar dreptate nu are, deoarece fiecare socotește că are dreptate. Dreptatea nu este în noi, păcătoșii cei ce osândim, ci la Dumnezeu, Judecătorul Nepărtinitor, fără de greșeală, despre Care vorbește Psalmistul: „Drept ești, Doamne, și drepte sunt judecățile tale”. /Ps. 118:137/ Despre „dreptatea noastră” cea omenească, însă, găsim scris într-una din rugăciunile de la Taina Sfântului Maslu: „Toată dreptatea noastră este înaintea ta ca o cârpă lepădată.” Iar cu o astfel de cârpă nu se intră în rai. Într-una dintre pildele lui Hristos citim următoarele: La o nuntă, a intrat Împăratul să vadă pe oaspeții ce ședeau la masă și „văzut-a acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă (adică dreptatea harului). Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă? și a zis slujitorilor: Legând lui mâinile și picioarele, luați-l și-l aruncați întru întunerecul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților”. /Mt. 22:11-13/

Iubiții mei! Dumnezeu nu vrea să ne vadă în zdrențele sărmanei noastre „dreptăți”. El nu încuviințează când ne vede că ne lăudăm cu cinstea și păruta noastră virtute, căci cu asemenea „dreptate” nimeni nu poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu. /Ps. 142:2/ Cunoscând aceasta, Sfinții au căutat nu să arate dreptatea lor, ci smerindu-se, repetau, rugându-se, cuvintele Psalmistului: „să te îndreptățești întru cuvintele Tale și să biruiești când te vei judeca Tu.” /Ps. 50:5/

În viața Sfântului Maxim Mărturisitorul citim: Când s-a pornit furtuna eresului monotelit, când împărați și patriarhi, cler și norod au fost târâți într-însa, Sfântul Maxim, în ciuda amenințărilor, neclătit a rămas în Sfânta Ortodoxie. Nici îngrozirile, nici dosădirile n-au putut să-l zdruncine. Și în loc să vădească cu aprindere nedreptatea pătimirilor la care era supus, el a rostit înaintea chinuitorilor aceste minunate graiuri: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sânt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sânt cercetat, ca prin acestea greșalele mele cele de voie (greșelile de voie sânt cele pe care omul le săvârșește cu știință, cu participarea voii sale libere) și prihana vieții mele să se curățească.” (Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, ziua 21)

Prin aceste cuvinte de neuitat, Sfântul Maxim ne-a descoperit un adevăr din cale afară de însemnat: prin răbdarea pătimirilor fără vină și a învinuirilor nedrepte se acoperă greșelile noastre cu voie și se lecuiesc patimile îmbătrânite din viața noastră. Dacă am ști și am ține minte neîncetat acest adevăr, și dacă l-am urma în faptă necurmat, ar fi îndeajuns pentru mântuirea sufletelor noastre.

Practic, în condițiile noastre, aceasta înseamnă următoarele: să spunem că o soră rănește pe alta, care este fără vină. Aceasta trebuie, de îndată, să cugete astfel: „Dumnezeu a îngăduit să sufăr fără vină pentru păcate săvârșite de mine. Mulțumesc Ziditorului meu că atât de mult se îngrijește de curățirea sufletului meu de toate relele și fărădelegile cu care nu voi putea intra în Împărăția Cerurilor!”. Dacă cea vătămată va gândi astfel, aprinderea ei împotriva celei ce a rănit-o va trece de îndată, și o va da uitării. Și lucrul mai de seamă este că cea care nu și-a apărat dreptatea va primi de la Dumnezeu cununa dreptății Sale.

Iubiților, dacă dorim cu adevărat să ne curățim de păcatele noastre și să ne tămăduim de patimile noastre, să încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu învinuim pe nimeni și nimic, pentru mânia și firea noastră supărăcioasă, în afară de iubirea noastră de sine, iubirea de cinstire și mândria. De pătimim „nevinovați,” de suntem învinuiți fără pricină, să mulțumim lui Dumnezeu, așa cum a mulțumit Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să luăm aminte că învinuirile îndreptățite și mustrările neîndreptățite, îndurate răbdător și fără cârtire, ne sânt nespus de folositoare, după cele zise de Apostolul Pavel: „…că celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreună lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Prin învinuirile întemeiate, dacă le îndurăm fără cârtire, biruim mândria și ne răscumpărăm vina.

Iar prin mustrările nedrepte primim atât iertare pentru păcatele cele fără voie, pentru care nu ne-am pocăit, cât și tămăduire de patimile noastre, care nu pot fi dezrădăcinate în alt chip. Și astfel, când suntem învinuiți pe nedrept și osândiți, să nu avem îndreptățire de sine, ci cu pocăință să tăcem și în taină să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele pe care le-am uitat. Și, abia atunci, din învinuirile împotriva noastră se va naște nevinovăția; din păcătoși, fără să știm cum, ne vom preface în drepți. Astfel, prin pătimirile nemeritate ne vom face bineplăcuți lui Dumnezeu, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Că aceasta har este, de rabdă cineva întristăciune pentru cugetul lui Dumnezeu, pătimind pre nedrept.” /I Pet. 2:19/ Amin!

”Viața duhovnicească a creștinului ortodox”, Arhimandritul Serafim Alexiev

 

„Tristeţea strălucitoare" a Postului Mare

Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, dansuri şi chiar filme. Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi anume că Postul înseamnă şi „altceva" — ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest „altceva" poate fi cel mai bine descris ca o „atmosferă", „un climat" în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne „uşura" inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica „sete şi foame" după comuniunea harică cu Dumnezeu.

Această „atmosferă" de post, această unică „stare a minţii", este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viaţa liturgică, în această perioadă.

 

Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind „rânduieli" de neînţeles, reguli formale la care să se consimtă formal; dar înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să experimentăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, care au compus imnurile Triodului, care încetul cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care au împodobit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cu acea frumuseţe specială, au avut o înţelegere unică a sufletului omenesc. Cu adevărat ei au cunoscut ne voinţele pocăinţei şi în fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac accesibile aceste nevoinţe tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.

 

Impresia generală este aceea de „tristeţe strălucitoare".

 

Chiar şi cel care posedă cunoştinţe limitate despre slujbe, intrând într-o biserică în timpul unei slujbe de post, înţelege aproape imediat, sunt sigur, ce semnificaţie are această expresie oarecum contradictorie. Pe de o parte, o anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: veşmintele sunt întunecate, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi mai „monotone", totul este foarte aşezat. Pericopele evanghelice şi cântările alternează şi totuşi pare că nu se „întâmplă" nimic. La intervale rânduite, preotul iese din altar şi citeşte întotdeauna aceeaşi scurtă rugăciune, iar întreaga obşte răspunde fiecărei cereri a acestei rugăciuni prin închinăciuni.

Astfel, poposim pentru o vreme îndelungată în această „monotonie" — în această tristeţe tainică. Iar  apoi începem să realizăm că această lungime şi „monotonie" a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica şi la început nevăzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul, începem să înţelegem, sau mai degrabă să simţim, că această tristeţe este într-adevăr „luminoasă", ca o  transformare tainică ce este gata să se petreacă în noi. Ca şi cum ajungem într-un loc în care zgomotele şi agitaţia vieţii, a străzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele chiar nopţile, nu au acces — un loc în care toate acestea nu au nici o putere. Toate acestea, care ni se par extrem de importante încât ne umplu mintea, acea stare de nelinişte, care a devenit, practic, a doua uoacfă natură, dispare undeva şi noi începem să ne simţim liberi, uşori şi fericiţi. Nu este vorba despre o fericire superficială şi zgomotoasă, ce vine şi trece de douăzeci de ori într-o zi şi care este aşa de fragilă şi trecătoare; este o fericire adâncă care nu vine dintr-o pricină unică şi personală, ci din aceea că sufletul nostru — citând cuvintele lui Dostoievski — a atins „altă lume". Şi ceea ce acesta a atins este plăsmuit din lumină, pace şi bucurie, dintr-o încredinţare inexprimabilă. Înţelegem apoi de ce slujbele au trebuit să fie lungi şi în aparenţă monotone. Realizăm că este pur şi simplu imposibil să trecem din starea normală a minţii noastre, plăsmuită aproape în întregime din agitaţie, fugă şi griji, în această nouă stare fără a ne „linişti" mai întâi, fără a reface în noi o măsură a echilibrului interior. Din această cauză cei ce percep slujbele bisericeşti numai ca pe nişte „obligaţii", cei care întotdeauna pun întrebări despre minimul necesar (De câte ori trebuie să mergem la biserică? De câte ori trebuie să ne rugăm?) niciodată nu pot înţelege adevărata natură a cultului care ne poartă într-o altă lume — aceea a prezenţei lui Dumnezeu! — care ne poartă încet către aceasta, pentru că firea umană căzută a pierdut iscusinţa de a păşi în această lume în mod natural.

Astfel, o dată ce trăim această eliberare tainică, o dată ce devenim „uşori şi liniştiţi lăuntric", monotonia şi tristeţea acestor slujbe dobândesc o nouă semnificaţie, sunt transfigurate. O frumuseţe lăuntrică le umple de lumină precum razele unui răsărit de soare care pe când încă mai este întuneric în vale încep să lumineze peste vârfurile munţilor. Această lumină şi bucurie tainică vin dintr-o lungă preaslăvire, din întreaga „tonalitate" a slujbelor Postului. Ceea ce la început apărea ca monotonie, acum se dezvăluie ca pace; ceea ce simţeam ca fiind tristeţe este trăit acum ca primele mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute. Iată ceea ce proclamă în fiecare dimineaţă primul stih de la „Aliluia":

 

„De noapte mânecă duhul meu către Tine,

Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile

Tale pe pământ".

 

„Strălucire tristă": tristeţea înstrăinării mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea; strălucirea prezenţei şi iertării lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe după Dumnezeu, pacea căminului regăsit. Acesta este duhul slujbelor de Post; aceasta este prima impresie generală în sufletul meu.

 

”Postul Cel Mare”, Alexander Schmemann