Pentru mulţi, dacă nu pentru majoritatea creştinilor
ortodocşi, Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi
prescripţii formale predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri,
dansuri şi chiar filme. Acesta reprezintă gradul nostru de înstrăinare faţă de
adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înţeles, şi
anume că Postul înseamnă şi „altceva" — ceva fără de care toate aceste
rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest „altceva" poate fi
cel mai bine descris ca o „atmosferă", „un climat" în care fiecare
din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care
timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Să subliniem încă
o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva
obligaţii formale, ci acela de a ne „uşura" inima, încât aceasta să se
poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica „sete şi
foame" după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această „atmosferă" de post, această unică „stare a
minţii", este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de
schimbări ce intervin în viaţa liturgică, în această perioadă.
Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind
„rânduieli" de neînţeles, reguli formale la care să se consimtă formal;
dar înţelese ca un întreg, ele descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să
vedem, să simţim şi să experimentăm acea tristeţe strălucitoare care reprezintă
adevăratul mesaj şi dar al Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinţii
Părinţi şi scriitori bisericeşti, care au compus imnurile Triodului, care
încetul cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care au
împodobit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cu acea frumuseţe specială,
au avut o înţelegere unică a sufletului omenesc. Cu adevărat ei au cunoscut ne
voinţele pocăinţei şi în fiecare an, de-a lungul Postului Mare, ei fac
accesibile aceste nevoinţe tuturor celor care au urechi de auzit şi ochi de
văzut.
Impresia generală este aceea de „tristeţe
strălucitoare".
Chiar şi cel care posedă cunoştinţe limitate despre slujbe,
intrând într-o biserică în timpul unei slujbe de post, înţelege aproape
imediat, sunt sigur, ce semnificaţie are această expresie oarecum contradictorie.
Pe de o parte, o anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: veşmintele sunt
întunecate, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi mai „monotone",
totul este foarte aşezat. Pericopele evanghelice şi cântările alternează şi
totuşi pare că nu se „întâmplă" nimic. La intervale rânduite, preotul iese
din altar şi citeşte întotdeauna aceeaşi scurtă rugăciune, iar întreaga obşte
răspunde fiecărei cereri a acestei rugăciuni prin închinăciuni.
Astfel, poposim pentru o vreme îndelungată în această
„monotonie" — în această tristeţe tainică. Iar apoi începem să realizăm că această lungime
şi „monotonie" a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica
şi la început nevăzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul, începem să
înţelegem, sau mai degrabă să simţim, că această tristeţe este într-adevăr
„luminoasă", ca o transformare
tainică ce este gata să se petreacă în noi. Ca şi cum ajungem într-un loc în
care zgomotele şi agitaţia vieţii, a străzii, a tot ceea ce de obicei ne umple
zilele chiar nopţile, nu au acces — un loc în care toate acestea nu au nici o
putere. Toate acestea, care ni se par extrem de importante încât ne umplu
mintea, acea stare de nelinişte, care a devenit, practic, a doua uoacfă natură,
dispare undeva şi noi începem să ne simţim liberi, uşori şi fericiţi. Nu este
vorba despre o fericire superficială şi zgomotoasă, ce vine şi trece de
douăzeci de ori într-o zi şi care este aşa de fragilă şi trecătoare; este o
fericire adâncă care nu vine dintr-o pricină unică şi personală, ci din aceea
că sufletul nostru — citând cuvintele lui Dostoievski — a atins „altă
lume". Şi ceea ce acesta a atins este plăsmuit din lumină, pace şi
bucurie, dintr-o încredinţare inexprimabilă. Înţelegem apoi de ce slujbele au
trebuit să fie lungi şi în aparenţă monotone. Realizăm că este pur şi simplu
imposibil să trecem din starea normală a minţii noastre, plăsmuită aproape în
întregime din agitaţie, fugă şi griji, în această nouă stare fără a ne
„linişti" mai întâi, fără a reface în noi o măsură a echilibrului
interior. Din această cauză cei ce percep slujbele bisericeşti numai ca pe
nişte „obligaţii", cei care întotdeauna pun întrebări despre minimul
necesar (De câte ori trebuie să mergem la biserică? De câte ori trebuie să ne
rugăm?) niciodată nu pot înţelege adevărata natură a cultului care ne poartă
într-o altă lume — aceea a prezenţei lui Dumnezeu! — care ne poartă încet către
aceasta, pentru că firea umană căzută a pierdut iscusinţa de a păşi în această
lume în mod natural.
Astfel, o dată ce trăim această eliberare tainică, o dată ce
devenim „uşori şi liniştiţi lăuntric", monotonia şi tristeţea acestor
slujbe dobândesc o nouă semnificaţie, sunt transfigurate. O frumuseţe lăuntrică
le umple de lumină precum razele unui răsărit de soare care pe când încă mai
este întuneric în vale încep să lumineze peste vârfurile munţilor. Această
lumină şi bucurie tainică vin dintr-o lungă preaslăvire, din întreaga
„tonalitate" a slujbelor Postului. Ceea ce la început apărea ca monotonie,
acum se dezvăluie ca pace; ceea ce simţeam ca fiind tristeţe este trăit acum ca
primele mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute. Iată
ceea ce proclamă în fiecare dimineaţă primul stih de la „Aliluia":
„De noapte mânecă duhul meu către Tine,
Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile
Tale pe pământ".
„Strălucire tristă": tristeţea înstrăinării mele de
Dumnezeu, a pustiului devenit viaţa mea; strălucirea prezenţei şi iertării lui
Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinţe după Dumnezeu, pacea căminului regăsit.
Acesta este duhul slujbelor de Post; aceasta este prima impresie generală în
sufletul meu.
”Postul Cel Mare”,
Alexander Schmemann
