În culturile şi civilizaţiile lumii, toate eforturile spiritului omenesc, se concentrează în cele din urmă într-o gigantică strădanie de a birui moartea şi mortalitatea şi de a-şi asigura nemurirea şi viaţa veşnică, de a şi le asigura oricum.
Toate ne îndeamnă să punem întrebarea: de unde vin în sufletul omului nostalgia şi elanul acesta către infinit în toate direcţiile? Ce împinge gândirea omenească de la o problemă la altă problemă şi de la o infinitate la altă infinitate? Dacă această dorinţă după veşnicie este impusă din afară oamenilor neputincioşi, cum de se regăseşte chiar şi la cei mai independenţi dintre filosofi? Ba chiar la aceştia ea s-a dezvoltat într-o problematică extrem de complexă. Toate acestea dovedesc că dorul după veşnicie se găseşte în însăşi natura spiritului omenesc. Natura cunoaşterii însăşi tinde spre o cunoaştere infinită; natura simţirii însăşi tinde spre o simţire infinită; natura vieţii însăşi tinde spre o viaţă veşnică. Prin cunoaştere ca şi prin simţuri, prin voinţa ca şi prin viaţă, sufletul omenesc se descoperă ca veşnic. Setea de infinit, setea de nemurire este setea metafizică primordială a spiritului omenesc. Ea a împins spiritul omului spre infinit prin nenumărate religii, filosofii, ştiinţe, lupte şi strădanii. Într-un cuvânt: spiritul omenesc caută nemurirea; o caută sub orice chip şi sub orice formă.
Citeste tot articolul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu