Dacă la Întrupare masculinul participă prin tăcerea sa în persoana
Sfântului Iosif („Cuvânt, fiu adoptiv al tăcerii”), femeia, dimotrivă, rosteşte
fìat pentru noi toţi. Fiat-ului creator al Tatălui îi răspunde
smeritul fiat - fie mie - al „roabei lui Dumnezeu”. Acest fiat este temeiul omenesc indispensabil al Întrupării, da-ul liber
al omenirii rostit prin gura Mariei: da, îmi doresc mântuirea, sunt însetat de Izbăvitorul
meu. Hristos n-ar fi putut lua trupul şi sângele omenesc dacă omenirea - Maria
- nu I le-ar fi dat în mod liber, dar, ofrandă pură.
Omul Iisus n-a cunoscut tată omenesc, dar Şi-a cunoscut
Maica; raportul Său este fiu-mamă, legătura Lui cu omenirea s-a tăcut prin maternitate.
Biserica răsăriteană se apleacă asupra cuvântului adresat de Domnul lui Ioan:
„Iată mama ta!” şi vede aici împlinirea Evei: Maria este „Mama celor vii”,
chipul Bisericii ca acoperământ matern. Rugătoare, ea este rugăciunea
Bisericii; în icoanele consacrate acestei teme, ea Îşi ţine omoforul ca un
acoperământ peste lume pentru a o „cloci”, iar în compoziţiile eshatologice de
tip Deisis apare ca mijlocitoare.
Eva cea nouă întru Hristos, Maria aduce adevărul despre
natura umană. Biserica o declară pururea Fecioară, fecioară în esenţa ei şi, prin
aceasta, Maică. Şi dacă orice femeie are vocaţia maternităţii, este pentru că
îi este propriu fecioriei să înflorească în maternitate.
În greacă, castitatea are sensul de integritate şi
integrare, putinţa însăşi de a unifica. O veche rugăciune liturgică cere
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu: „leagă sufletul meu cu iubirea ta”; din agregatul
stărilor sufleteşti, fă să izbucnească unitatea, sufletul. Această integrare
este singura capabilă să oprească lucrarea distrugătoare căreia i se dedică
geniul masculin modern. Prin structura ei feciorelnică, femeia e chemată la
această întregire.
Salvarea civilizaţiei depinde de „eternul matern”. Se poate
sesiza puterea ei tămăduitoare dacă se înţelege faptul că Eva nu a fost deloc ispitită
ca „sex slab”. Dimpotrivă, ea a fost sedusă pentru că ea reprezenta principiul
integrităţii religioase a naturii umane: atins în inima ei, acesta moare
imediat. Adam o urmează docil: „femeia mi-a dat să mănânc”.
Lăsat într-ale lui, bărbatul se rătăceşte în infinitatea abstracţiunilor,
în tehnicile perfecţionate ale degradării; degradat, el devine degradant şi
creează o lume care răspunde postulatelor sale dezumanizate - bărbatul e în
agonie. Nebunia este boala unuia singur, raţiunea masculină este nebunia
colectivă a tuturor. Adevăratul feminin e bine plasat de Claudel când spune
prin Grâce: „La mine nu poţi ajunge prin raţiune şi tu, în nici un caz, nu vei
putea să faci din mine ce vrei tu, eu cânt însă şi dansez.”
Bărbatul se prelungeşte în lume prin unealtă, femeia o face
prin dăruirea de sine. În însăşi fiinţa ei, ea este legată de ritmurile
naturii. Dar, normativ, fiziologicul şi psihicul depind de spirit, îl servesc
şi îl manifestă. Din spiritul ei matern are femeia facultatea fiziologică de a naşte.
De asemenea, bărbatul este mai viguros fizic deoarece, în spiritul lui există
ceva ce corespunde „violenţei” despre care vorbeşte Evanghelia: „cei violenţi
vor lua împărăţia lui Dumnezeu”.
Dacă specificul bărbatului este a acţiona, al femeii este a
fi, şi aceasta este starea religioasă prin excelenţă. Bărbatul creează ştiinţa,
filozofia, arta, dar deviază printr-o înspăimântătoare obiectivare a adevărului
organizat. Femeia se opune oricărei obiectivări, căci ea nu se află în
perspectiva creaţiei, ci a naşterii; ea însăşi prin fiinţa ei este criteriul
care corectează orice abstracţiune pentru a re-centra valorile, pentru a
manifesta corect verbul masculin. Instinctiv, femeia va apăra întotdeauna
întâietatea fiinţei asupra teoriei, a operativului asupra speculativului, a
intuitivului asupra discursivului. Ea are darul pătrunderii directe în
existenţa altcuiva, facultatea înnăscută de a sesiza imponderabilul, de a
descifra destinul. Vocaţia oricărei femei, călugăriţă, celibatară sau soţie
este să protejeze lumea bărbaţilor ca mamă şi să o purifice ca fecioară,
dându-i acestei lumi un suflet, sufletul ei.
Bărbatul, legat de Hristos-Preotul, pătrunde sacramental elementele
acestei lumi, o sfinţeşte şi o transformă în Împărăţia lui Dumnezeu. Violent,
el cucereşte Împărăţia. Or această comoară este hagiofania, sfinţenia fiinţei,
şi femeia este cea care-i dă chip. Femeia striveşte capul şarpelui nu prin fapte,
ci prin însăşi fiinţa ei, prin curăţia ei. Pentru demoni, tocmai această
sfinţenie a fiinţei este ucigătoare.
Bărbatul, extatic este în extensiune de sine, îşi
proiectează geniul în afară pentru a stăpâni lumea; femeia, en-statică, e
întoarsă spre fiinţa ei, spre fiinţă. Femininul se exercită la nivelul
structurii ontologice, el nu este verb, ci esse (fiinţă), sânul făpturii.
Theotokos, Maica lui Dumnezeu, îşi dăruieşte întreaga fiinţă, în care Cuvântul
vine şi se sălăşluieşte; ea Îl poartă şi Îl arată. Liturghia o numeşte pe Fecioara
locaşul înţelepciunii lui Dumnezeu şi slăveşte în ea ţelul atins de creaţia lui
Dumnezeu: termino fisso d'eterno consiglio (scopul final al sfatului celui
veşnic al lui Dumnezeu).
La Heraclit, „războiul este părintele oricărui lucru” iar
„armonia, înţelegerea este mama oricărui lucru”. El foloseşte uimitoarea
imagine a arcului şi a lirei. În greacă, acelaşi cuvânt, „bios” înseamnă „arc”
şi „viaţă”, ceea ce ucide şi ceea ce însufleţeşte. Tatăl - războiul – e simbolizat
prin arc, iar mama - simfonie - prin liră. Or lira, am putea spune, este arcul
sublimat, arcul cu mai multe corzi; în locul morţii, ea cântă viaţa. Astfel,
masculinul războinic, ucigaş, poate fi acordat, sublimat prin feminin şi
schimbat în viaţă, cultură, cult, liturghie eshatologică. Taina căsătoriei
uneşte harismele complementare şi condiţionează o formă cu totul specială a
Preoţiei credincioşilor.
”TAINA IUBIRII. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei
ortodoxe”, Paul Evdokimov
