Gândul, fapta și virtutea

Un Sfânt al Bisericii noastre, Sfântul Maxim Mărturisitorul, tâlcuind duhovniceşte cuvântul acesta: „Nu am om” (Ioan 5, 7), spune că prin cuvântul „om” trebuie să înţelegem „gând înţelept”, gândul cel înţelept. Când ai gând înţelept, ai ajutor în propria ta fiinţă pentru înzdrăvenire, pentru întărire, pentru împuternicire. Scăldătoarea de la Vitezda, duhovniceşte, trebuie înţeleasă ca virtutea capabilă de cunoştinţă. Ce înseamnă aceasta? Când avem gând înţelept, gândul înţelept ne îndreptează spre fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi, devin puteri sufleteşti, devin virtuţi, întăriri. Şi întărirea aduce cunoştinţă. Deci, gândul cel bun, gândul înţelept, omul, care este gândul înţelept, ne îndeamnă la fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi devin virtuţi şi ne înzdrăvenesc. Şi întărirea în bine, întărirea în virtute, aduce cunoştinţa de Dumnezeu, ne ridică mai presus de lumea aceasta, întru cunoştinţă. Asta ar însemna că omul întărit sufleteşte, omul care nu mai este slăbănog, acela este un om virtuos şi un om plin de cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi tot Sfântul Maxim Mărturisitorul, în tâlcuirile lui, spune că: „Bărbat puternic este acela care uneşte făptuirea cu cunoştinţa”, cunoştinţa cu făptuirea. Deci, dacă ştim nişte lucruri bune şi le şi facem, prin acelea ne întărim şi aşa devenim bărbaţi puternici.

M-a întrebat cineva cum lucrează diavolul în viaţa oamenilor. Foarte simplu şi uşor. Îţi dă nişte gânduri pe care zici tu că sunt bune să le împlineşti ca bune. De pildă: „Lasă-l să se distreze că doar e tânăr, că dacă nu se distrează acum la tinereţe, când să se mai distreze”. Dar dacă omul ştie ce are de făcut, ştie de Dumnezeu şi de Maica Domnului, dacă ştie de Biserică şi de sfinţii lui Dumnezeu, de Tainele Bisericii, de post şi de tot ce este bun şi frumos, nu se poate să nu aibă o viaţă binecuvântată de Dumnezeu.

Părintele Teofan Părăian

Faţă în faţă cu Dumnezeu

Dumnezeu nu Se ascunde. El trece tot timpul prin faţa noastră, numai că noi nu căutam să-L vedem. Nu ne interesează pentru că nu ne este drag. Dacă ne-ar fi drag, ni s-ar frânge inima când am auzi mărturii despre El, iar atunci când L-am avea în faţă, nu ne-am mai sătura să-L privim.

Felul în care privim, trupeşte sau duhovniceşte, ne descoperă starea în care ne aflăm. Dupa cum nu putem vedea iubirea din jur dacă noi nu o purtăm în noi înşine, tot astfel, nu-L putem vedea pe Dumnezeu dacă nu-I facem loc în fiinţa noastră. Noi dorim să-L vedem pe Dumnezeu fără ajutorul Lui. Şi în astfel de situaţii ne asemănăm cu cei care doresc să scoată întunericul din cameră. Când întunericul dispare de la sine dacă lăsam să intre lumina în cameră.

Oare de ce nu ne gândim că suntem chemaţi să devenim mădulare vii ale Trupului Domnului? Că noi trebuie să fim în orice vreme o prelungire a prezenţei Domnului? Nu în sensul de a-I lua locul, ci de a arăta că   în noi vieţuieste El. Ar trebui să avem gânduri, cuvinte, fapte bineplăcute Domnului, toate ca venind din mâna Lui Dumnezeu.

Daca nu ne simţim ca fiind mădulare ale Lui Hristos, înseamnă ca Îl ştim pe Dumnezeu numai din auzite, că nu ne-am aflat niciodată faţă în faţă cu El. 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Şi spune în continuare că ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Din cauza păcatelor noastre Dumnezeu ne-a dăruit Scriptura. Şi atât de mult ne-am despărţit de El, încât socotim şi Scriptura zadarnică şi lipsită de rost.

Nu rămâneţi la o simplă lectură despre Dumnezeu, căci întâlnirea faţă către faţă cu Dumnezeu nu e dată de argumentările teoretice, ci de relaţia personală cu El. Şi acest lucru se întâmplă dintr-un motiv simplu: El nu este teorie, ci persoană.

Sursa: crestinortodox.ro