Poate că iadul,afirmă părintele Dumitru Stăniloaie, nu e decât neputinţa noastră de a mai face pentru alţii în prezent şi în viitor ceea ce n-am făcut pentru ei în trecut,fiindcă ne-am obişnuit cu un prezent identic cu o veşnicie chinuitoare,sterilă şi iposibil de schimbat.Existenţa noastră este redusă la monotonia eternă a închiderii în superficialitate şi singurătate.Nu vedem decât răul din jurul nostru şi de fapt nu e decât răul.Chinul singurătăţii, al nemângâierii,al neîncrederii dureroase este intensificat în noi prin răceala,nepăsarea şi neîncrederea tuturor.
Peste tot,pe stradă,la şcoală şi chiar şi în biserică, se poate observa faptul că suntem un popor de oameni trişti,de oameni bolnavi şi puşi pe harţă ,care ne îmbrâncim, înjurând printre dinţi sau în gura mare la cea mai mică bănuială că ne-a fost lezat orgoliul .Ne plângem de tot şi de toate.Alergăm bezmetici prin viaţă pentru a câştiga bani pe care apoi îi cheltuim pentru sănătatea pierdută în această cursă. Am uitat ce-i politeţea şi nu mai avem timp sau chef să-i ascultăm pe cei de lângă noi convinşi fiind că ceea ce facem sau vrem noi are prioritate. Suntem un popor profund nefericit.
Citeste tot articolul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu